Lev Tolstoi în biografia lui Henri Troyat – un titan al contrastelor: drumul de la efemeritate la ascetism

Henri Troyat a fost scriitor francez, autor al mai multor romane, piese de teatru, dar și biografii ale unor mari personalități din spațiul francez („Baudelaire”, „Balzac”) sau din spațiul rus („Nicolae al II-lea”, „Pușkin”, „Dostoievski”, „Tolstoi”, etc.). Biografiile surprind mai multe paliere cognitive: contextul istoric în care a trăit și a evoluat personajul, opera și viața personală, realizându-se, în acest fel, un tablou complex pentru cunoașterea omului în epoca sa.

Biografia lui Lev Tolstoi, întocmită în peste 1000 de pagini, analizează minuțios, microscopic, viața unuia dintre cei mai valoroși și cunoscuți scriitori ruși ai secolului al XIX-lea, plasându-l, exemplar, în lumea din care a apărut și în care s-a transformat în părintele romanului „Război și pace”. Urmărind dihotomic viața personală și opera tolstoiană, Troyat a scris o lucrare monumentală despre idei, valori și nonvalori într-o lume care începea să se metamorfozeze sub presiunea modernității, la graniță cu contemporaneitatea.

Lev Tolstoi se năștea la 28 august 1828 ca penultim copil al familiei lui Nikolai Tolstoi și a Mariei Nikolaevna Tolstaia, fiind un copil excesiv de sensibil, care avea să rămână orfan de mamă la vârsta de doi ani, purtând pentru toată viața profunda durere de a-și aminti doar vag chipul mamei, pe care l-a avut mereu în memorie ca fiind portretul unei fetițe, chiar și când el deja îmbătrânise.

Cu cât micuțul Lev Tolstoi se înverșuna să evoce amintirea mamei sale, cu atât mai mult ea se îndepărta de el. Zadarnic îi întreba pe cei care o cunoscuseră, pentru a încerca să și-o închipuie prin prisma lor. I se spunea că era bună, blândă, loială, mândră, inteligentă și că istorisea frumos povești, dar el nu reușea să fixeze o imagine pe acest ansamblu de calități.

Trăind primii ani ai copilăriei în mediul rural, la Iasnaia Poliana, înconjurat de țărani și o ierarhie impusă de rigorile societății, Lev Tolstoi resimte decizia tatălui de a pleca toți la Moscova ca pe o ruptură existențialistă, abandonul lumii sale pentru a fi aruncat într-un necunoscut. Opoziția rural-urban este resimțită profund, Iasnaia Poliana și Moscova fiind două lumi ireconciliabile, cel din urmă loc înghițind insațiabil micul univers idealizat tolstoian.

Deodată, ulițele întortocheate, casele mici de lemn, zăplazurile dărâmate, piețele foarte populate cedară locul largilor bulevarde, caselor de piatră, bisericilor trufașe cu fațade roz, azurii, verzi sau aurii. Satul devenea oraș.

În același timp, se petrece o metamorfoză a copilului, conștientizând spațialitatea și ca pe o pierdere a identității de neam. Familia Tolstoi, la Moscova, se pierdea între celelalte, nemaifiind situată în centrul universului lumii în care pășea, așa cum se întâmpla mereu în viața pe care o abandonase printre pădurile rurale. În același an, devenirea lui Lev Tolstoi este grăbită și de pierderea celui de-al doilea părinte, a tatălui său; prilej cu care resimte primele îndoieli spirituale, începe să reflecteze la marile teme ale omenirii, care se vor regăsi în întreaga sa operă literară, viața, moartea, rolul Divinității în existența umană. Introspecția avea să rămână o constantă în existența scriitorului, zdruncinată de momentele de dezmăț, urmate de mari regrete și mustrări interioare.

Tinerețea debutează sub semnul indeciziei, a marilor lecturi și a amorurilor fulgurante, anihilate de condiția sa socială superioară. Astfel, începea să se contureze o personalitate contrastantă până în cele mai adânci fibre ale sale. Simultan, pierdut în cotloanele țărăncilor, mirositoare a pământ reavăn și sudoare, cititor al Evangheliilor, al operelor lui Sterne, Rousseau, Pușkin, Lermontov, Gogol, Dickens, un critic al violenței, dar participant la război. Participant la operațiunile militare din Caucaz și Sevastopol, Lev Tolstoi va învăța ce înseamnă viața de pe front, mizeria, moartea și decăderea umană sub teroarea armelor. Avea să rămână marcat pentru totdeauna de dramele din Caucaz, dar și din Crimeea, conturând și o operă literară apreciată – „Cazacii”.

Ușor, ușor, istoria începea să îi marcheze demersul cotidian și opera, considerând că ceea ce a trăit în viața militară i-a oferit o altă manieră de înțelegere a lumii. Însă, până la scrierea monumentalei lucrări de literatură istorică, Lev Tolstoi se angrenează într-o altfel de cunoaștere, vizitând Europa. Franța i se pare o țară nostimă, observând, cu ajutorul lui Ivan Turgheniev, sferele socială, culturală, politică, dar fiind oripilat de o execuție publică, criticând aspru cruzimea poporului francez. Elveția îl interesa din perspectiva reîntâlnirii unor vechi cunoștințe. Reîntors la Iasnaia Poliana, Tolstoi regăsi leagănul copilăriei, singurul loc în care putea afla adevărul, scopul vieții.

În anul 1862, Lev Tolstoi se căsătorea cu Sonia, o femeie mult mai tânără, care îi va rămâne aproape până în anul 1910, la finalul vieții. Această nouă etapă din existența sa cunoaște momente de apogeu și cădere, fiind perioada marii opere, dar și a marilor decepții trăite, a marilor îndoieli, a transformării din efemer în ascet, cu o puternică credință în Dumnezeu, dar un vehement critic al Bisericii. În plan familial, devenea tatăl a numeroși copii, unii dintre ei morți la vârste fragede, cunoscând durerea pierderii aproapelui, ajungând, la senectute, la profunda resemnare. Însă, în aceeași perioadă, se năștea capodopera tolstoiană, Război și pace (1869), lucrare la care a lucrat șase ani, documentându-se continuu despre campania lui Napoleon în Rusia, în 1812. Ecoul operei este copleșitor, tratând subiecte profunde, precum istoria și societatea, ajungând să fie apreciată de cei mai mari scriitori contemporani și criticată, în aceeași măsură.

Câțiva ani mai târziu, în 1877, apărea o a doua mare operă a lui Lev Tolstoi, romanul social și psihologic, Ana Karenina. Tratând un subiect delicat, infidelitatea, iar, în profunzime, condiția femeii în societatea rusă din secolul al XIX-lea, Tolstoi produce un mare roman modern, răspândit, rapid, în întreaga Europă, determinându-l pe Ceaikovski să îl numească „cel mai mare scriitor-pictor care a trăit în lume”. Succesul celor două lucrări contribuie la sporirea simțitoare a averii familiei, motiv pentru care scriitorul nu se mai preocupă decât de scris, restul sarcinilor revenindu-i Soniei.

În anii ’80 ai secolului în care trăia, scriitorul rus cunoaște experiențe spirituale profunde, creându-și o puternică filozofie, tolstoismul, care va aduna și adepți, din rândul celor care se regăseau în ideile prozatorului. Desconsideră banii și luxul, considerând că viața adevărată se trăiește în sărăcie și lipsuri, propovăduiește castitatea și disprețuirea nevoilor umane, susține pocăința, credința profundă în Dumnezeu, dar în afara Bisericii. Această viziune îl situează în conflict cu propria familie, mai ales cu soția sa, din ce în ce mai preocupată de avuturi, cu Biserica, ajungând să îl și excomunice după publicarea operei Învierea, dar îl și transformă într-un pericol pentru regimul țarist, prin ideile revoluționare susținute, fiind în atenția Ohranei.

Aprofundând și difuzând ideile sale, Lev Tolstoi începea să fie înconjurat de discipoli, printre care se distingea Certkov, transformat într-un puternic motiv de conflict cu Sofia Tolstaia. Avansând în vârstă, căsnicia scriitorului se transforma într-un loc al delirului și conflictului continuu; contesa Sonia fiind preocupată obsesiv de a deține întregul control asupra operei și prozatorului, dorind înlăturarea tuturor celor aflați în preajma sa.

Astfel, în ultimul an de viață, în 1910, relația dintre cei doi soți se degradează complet, amenințând, rând pe rând, cu plecarea sau cu sinuciderea. Cuprinsă de crize de isterie, Sonia îl determină pe Lev Tolstoi să părăsească Iasnaia Poliana, la vârsta de 82 de ani, luând cu el un rând de haine groase și cărțile: Eseurile lui Montaigne, al doilea volum din Frații Karamazov, cu al cărui autor nu a vrut niciodată să se întâlnească, deși Dostoievski îl considera „un zeu al artei” și O viață, de Maupassant. În ultimul său drum, Lev Tolstoi trăiește ultimele momente de ascetism și reflecție, luptând împotriva zvâcnirilor de plăcere produse de propria-i popularitate. Ajuns din urmă de Sonia și copiii săi, Tolstoi avea să moară într-un vagon de tren, pe 7 noiembrie 1910, lăsând posterității o capodoperă și o viziune. Și după moarte, scriitorul rus a rămas o amenințare pentru regimul țarului Nicolae al II-lea, funeraliile sale fiind atent supravegheate de autorități. Reconcilierea cu Biserica nu s-a realizat, refuzându-i-se slujba ortodoxă.

Patru ani mai târziu, se auzeau primele lovituri de tun care anunțau zdruncinarea unei lumi și dispariției unui important capitol din istoria Rusiei, țarismul cu întregul său univers. La finalul Primului Război Mondial și preluarea puterii de către bolșevici, familia Tolstoi se afla în casa albă de la Iasnaia Poliana, simulând vechea lor lume, tradusă acum tot în veselă de cristal și argint, dar în care se mai regăseau câțiva morcovi fierți. Pierise paradisul copilăriei lui Lev Tolstoi, chiar dacă bătrânul scriitor se odihnea în pământul pe care se născuse.

În 1918, Sașa veni la Iasnaia Poliana și găsi, în locul dușmancei sale, o bătrânică adusă de spate, cu bărbia tremurândă, cu privirea stinsă, cu glasul slab. Căzând una în brațele celeilalte, mama și fiica se împăcară. Era începutul marii foamete. Un servitor vlăguit servea, în mănuși albe, cârpite. Pe fața de masă de damasc străluceau, ca pe vremuri, tacâmuri de argint și pahare de cristal. Dar, în farfurii, nu erau decât morcovi fierți și bucățele de pâine neagră amestecate cu paie tocate.

Tolstoi de Henri Troyat