Ascensorul de cărat visuri – „Liftul” de Cornel Bălan

Peste un tânăr cu șomajul expirat, chinuit de tulburări de somn și care stă cu mama sa în niște București prăfoși, toropiți și calcinați de dogoarea verii urbane, pare să fi dat buzna norocul. Narațiunea la persoana I începe fără somație cu rememorarea unor scurte episoade din copilărie și adolescență, fragmente exemplare – deci suficiente – pentru tușele apăsate ale personajului principal; printr-o tehnică eficientă, autorul presară în numai câteva pagini fapte și nume care vor „glosa” viitorul, dând noimă unei povești în care hazardul părea să guverneze.

Divorțul timpuriu al părinților, felul ludic în care tatăl i-a provocat pasiunea pentru matematică, contururile fugitive ale prietenilor Polițistul, dar mai ales Gonzo și Yoghinul, vecini într-un Dristor bogat în mizeriile incomode ale traiului la bloc, o facultate tehnică terminată cum laude, tensiunile casnice cu mama, o paranghelie în cartier (chef la care întâlnește o fată foarte înaltă, cu un medalion pe care e gravat In God We Trust), câini care (re)apar obsesiv, senzația de insecuritate pe care o produce liftul blocului, lipsa cronică a serviciului și strădania de a concepe un soft de stors bani de la casele de pariuri prefigurează cadrul întâmplărilor viitoare pe care se va lăsa, deasă, negura confuziei. Întâlnirea cu Vily, vecinul de la opt, un vin prea rece pentru o zi prea caldă și o superbă fată dormitând îndreaptă pe nesimțite povestea spre fantastic: liftul în care a fost montată ilicit o cameră video este blocat adesea la ultimul etaj. Toate acestea induc o stare de nervozitate surdă, iar un text citit de omul nostru pe adormitelea într-o revistă sună spectral:

„Sunt povești care te însoțesc toată viața,

fără să ai idee cine ți le-a spus,

de parcă ar fi cu tine dinainte să te naști.

Și, fără îndoială,

o poveste bună trebuie să rămână cu tine și după ce mori.

Trebuie doar să ai grijă în creierul cui o sădești,

asta-i tot.

O poveste extraordinară, plantată în creierul care trebuie, ar trebui

să te scoale din morți la un moment dat.

Ecleziast,

Capitolul trei, rândul paisprezece” (p. 45).

Ciudatul lift se aude când și când, cu troliul lui, cu țăcănitul cablurilor, liftul îngust, neaerisit și „cu trăncănit amenințător”, liftul cu care câinii urcă și se sinucid plonjând în cap, liftul care atrage tragedii nebănuite.

Personajul principal întrevede un orizont uimitor de profitabil profesional, o slujbă mai mult decât convenabilă și căzută din senin, o relație amoroasă cu splendida femeie, bașca un nesperat și gratuit ajutor pentru presupusa narcolepsie, între care evenimente fericite se aude recurent ecoul pasajului din Ecleziast. Urmează un interviu bizar și formal cu domnul Iosifescu, șeful firmei care funcționează într-un imobil ascuns (pe lângă Bulevardul Dacia!) cu parter și șase etaje, trei deasupra și trei subterane, plus… lift vechi cu troliu. Tânărului i se oferă un salariu bun ca să facă nu se știe ce pentru o societate care nu se știe cu ce se ocupă. Pe de altă parte, acceptă să fie subiectul unui experiment încă necertificat în somnologie: conectarea la un aparat personalizat („customizat”, pentru prețioși), mașina de dormit, care indică frecvența visurilor și mai ales tipul de vis. Aici, în spital, o revede miraculos pe frumusețea de fată, Eva, asistentă, căreia îi împărtășește „visul” său, anume că lucrează de mulți ani la rezolvarea unei conjecturi, „un fel de teoremă care nu poate fi demonstrată”.

Pe același fundal sâcâitor – praf, zăduf, dormitare – se succedă cu lâncezeală următoarele secvențe. Tânărul trece prin stupori din ce în ce mai dese, una pricinuită nocturn în Dristorul său de o scenă în care un ciudat și crud dresor în negru care face ca un câine, dintr-o mulțime de câini vrăjiți, să se arunce de la al doilea etaj al unei clădiri neterminate din preajma unei școli de cartier.

Trezit odihnit ca niciodată (oare?), conectat la mașina de somn, descoperă pe noptieră pe un bilet scris de mână o formă „laică” a fragmentului din Ecleziast:

„De-acum, această mașină te va însoți toată viața,

Cu timpul te vei simți de parcă a fost cu tine dinainte să te naști.

Fără îndoială trebuie doar să ai grijă cum atașezi firele de cap, precum și masca pe figură,

Orice mașină sincronizată perfect la creierul potrivit ar trebui să-l adoarmă complet, în orice moment,

Asta-i tot!

Doctorul Crișan, etajul trei, cabinetul paisprezece” (p. 122).

Ce se petrece în continuare este galopant de halucinant: în sediul firmei furnizoare de servicii și produse inovatoare despre care nu află absolut nimic circulă un lift cu un grilaj „incredibil de demodat”, prost luminat, cu pereți tapisați în galben muștar și cu liftier pe scăunel, pentru „armonia locului în care trăiesc oameni”; un raport aproape sexual cu Eva; un episod de-o mare perplexitate cu colegii de muncă în Centrul Vechi; tot soiul de cadre (aluzive la o stare de alienare mintală) din care tânărul recunoaște năucit:

„eram bombardat din toate părțile de zvonuri sau fapte la limita credibilului, întâlneam personaje bizare” (p. 186).

Construcția literară este labirintică, apropiată de cea a romanului polițist prin dibăcia de a presăra indicii și de a primeni din timp în timp ficțiunea, fără să-i sleiască tensiunea. Veghea lichidează energia personajului principal, făcându-l ostatic al nelămuririlor și străin de luciditate. Alunecările frecvente în registrul oniric dau un caracter pronunțat fabulatoriu sfârșitului romanului care trimite involuntar și răzleț la nuvela fantastică La țigănci. Irealul și iluzia sunt coordonatele întâmplărilor trăite de personajul principal, ca de exemplu uluitoarea întâlnire cu fata înaltă de la cheful dat de Gonzo, care poartă la gât un medalion cu textul „In doG we trust!”. Ajutat de un umor nesofisticat și admirabil dozat, autorul izbutește să înfățișeze un personaj constant de interesant, cu toate că datele personale ale acestuia l-ar fi făcut mai degrabă un tip mofluz, taciturn și înfiorător de banal.

E o măiestrie să susții prin diverse suspiciuni o stare neîncetată de inervare (da, exact, de inervare!), chiar personajul principal avizând cititorul:

„Când te joci cu iluziile trebuie să fii atent la detalii. Până la urmă, chiar și vânătorii de iluzii își pot agăța turul pantalonilor într-o fărâmă de realitate” (p. 152).

Cornel Bălan a declarat că doi colegi ai săi, suferind de apnee, au primit asemenea mașini de dormit după ce în prealabil au fost supuși unei investigații medicale complexe – polisomnografie. Pentru redarea realistă a stărilor, autorul însuși s-a privat deliberat de somn vreme de un an (!).

Pivotantă în toată discuția rămâne probabilitatea, iar povestea cu final trepidant de surprinzător poate fi paravanul acelei conjecturi prevestite chiar de la începutul cărții prin învățăturile tatălui către fiul matematician:

„… Când cei mai iscusiți dintre ei (savanți sau oameni de știință – n.m.) reușesc să potrivească semnele într-o anumită ordine, atunci știi sigur că lucrul care nu se vede, nu se aude și nu miroase se află totuși acolo. … Ca o baghetă magică ce face să apară răspunsuri acolo unde mai înainte erau întrebări” (p. 14).

Liftul de Cornel Bălan