Publicată în Suedia în 2018, Scene din inimă (Editura Seneca, 2020, traducere din suedeză de Ariadna Ponta) este cartea semnată de Malena Ernman împreună cu soțul ei, Svante Thunberg, și fetele sale – cunoscuta activistă în domeniul climatic Greta Thunberg (16 ani), respectiv Beata, sora ei mai mică. Malena Ernman (n. 1970) este o cunoscută cântăreață de operă suedeză, iar soțul ei, Svante Thunberg, este actor și producător – iar volumul semnat de cei doi (împreună cu fetele) este o poveste de familie care surprinde perioada de dinaintea grevei climatice inițiate de Greta Thunberg (august 2018) în fața Parlamentului suedez. Cartea ia în discuție o serie de teme de mare actualitate pentru epoca pe care o traversăm: autism, feminism, ecologie, parenting, învățământ (în particular, fenomenul de bullying cu care se confruntă la școală copiii cu autism sau ADHD). Scrisă atractiv, sub forma unor scurte scene de teatru, cartea poate fi și o excelentă lectură de vară.
SCENA 6
GNOCCHI
Mic dejun: o treime de banană. Durată: 53 minute.
Am lipit pe perete o foaie albă A3, pe care notăm tot ce mănâncă Greta și cât îi ia să termine. Nu e mult. Și nici rapid nu e. Dar la camera de gardă de la Centrul pentru Tulburări de Alimentație din Stockholm ne-au spus că e o metodă care funcționează adesea pe termen lung. Notezi fiecare masă și scrii tot ce poți să mănânci, tot ce s-ar putea să poți mânca mai încolo și tot ce ai vrea să poți mânca.
Lista e scurtă:
Orez, avocado și gnocchi.
E marți, 8 noiembrie, și ne găsim undeva pe strada Kungsholms Strand. Școala începe în cinci minute. Dar azi nu mergem la școală. Nu mergem la școală deloc săptămâna asta.
Ieri am primit și eu, și Svante un e-mail de la școală, în care ni se spunea că sunt „neliniștiți” din pricina absențelor frecvente ale Gretei, în ciuda faptului că directorul a primit deja mai multe scrisori de la doctor și de la psiholog, în care i se explica situația.
Îl informez încă o dată pe director de situația în care ne găsim și mi se răspunde prin alt e-mail că speră că Greta va veni la școală luni, ca să putem rezolva această problemă.
Dar Greta nu va veni la școală luni. Greta a încetat să mai mănânce de două luni și, dacă nu se schimbă nimic dramatic, săptămâna viitoare va fi internată la spitalul de copii Sachsska. Luăm prânzul pe canapea, uitându-ne la Once upon a time pe DVD. Există mai multe sezoane și fiecare sezon durează aproximativ câte o jumătate de eră geologică. Nouă ne convine. Ne trebuie oceane de timp ca să trecem de o masă.
Svante gătește gnocchi. E foarte important să iasă de consistența perfectă, altfel nu-i mănâncă. Gnocchi sunt niște gogoșele făcute din cartofi, cu formă de minge de rugby și de mărimea unui drops.
Așezăm pe farfurie un anumit număr de bucăți, e o echilibristică dificilă; dacă punem prea multe, atunci fiica noastră nu mai mănâncă nimic, dacă punem prea puține, atunci nu mănâncă destul. Evident că oricum consumă prea puțin, dar fiecare înghițitură contează și nimic nu trebuie irosit.
Apoi Greta se așază și sortează gnocchii. Îi întoarce pe partea cealaltă și apoi o ia de la început. După douăzeci de minute, începe să mănânce. Linge și soarbe și ia înghițituri mici, mici de tot. E un proces foarte lent. Se încheie un episod. Treizeci și nouă de minute. Îl începem pe următorul și notăm cât timp trece între mese, numărul de înghițituri per episod, dar nu spunem nimic.
– M-am săturat, spune dintr-odată. Nu mai pot.
Svante și cu mine nu ne uităm unul la altul. Trebuie să ne reprimăm frustrarea, pentru că am început să observăm că e singurul lucru care funcționează. Am încercat toate tacticile. Toate variantele imaginabile.
Am certat-o. Am țipat, am râs, am amenințat, ne-am rugat, am implorat, am plâns și am oferit toate tipurile de mită la care ne-am putut gândi. Dar acesta pare să fie singurul lucru care funcționează.
Svante se duce la foaia de hârtie de pe perete și scrie: Prânz: 5 gnocchi. Durată: 2 ore și 10 minute.
SCENA 10
Î I SPUNEM ACEL HANS ROSLING[1] DE LA
CENTRUL DE TULBURĂRI DE ALIMENTAȚIE
La mijlocul lui noiembrie, are loc o discuție la spitalul de psihiatrie pediatrică, la care participă și trei șefi de la Centrul pentru Tulburări de Alimentație.
Greta nu spune nimic. Ca de obicei. Eu plâng. Ca de obicei.
– Dacă nu s-a schimbat nimic, peste weekend trebuie să vă internăm, spune doctorul.
Pe scări în jos, spre ieșire, Greta se întoarce spre noi:
– Vreau să mănânc.
– Luăm o banană când ajungem acasă, spune Svante.
– Nu. Vreau să încep din nou să mănânc.
Izbucnim în plâns toți trei și pe urmă mergem acasă și Greta mănâncă un măr verde întreg. Dar mai târziu nu mai merge și pare să fie mai greu decât crezuserăm să reîncepi să mănânci.
Dar cu toate că Greta se întristează, cel puțin nu se panichează. S-a decis că o să continuăm să încercăm și până la urmă găsim un drum care să ne scoată din mlaștină.
Facem câțiva pași prudenți, șovăielnici și funcționează. Picioarele ne țin. Avansăm încet.
Avem orez, avocado, tablete de calciu, banane și timp. Ne acordăm timp. Fără limită când e vorba de timp.
Svante stă acasă și nu pleacă niciodată de lângă copii. Ascultăm audiobook-uri, rezolvăm puzzle-uri, facem temele pentru acasă și notăm fiecare masă pe foaia de pe perete.
Beata dispare în camera ei imediat ce se întoarce de la școală. Abia dacă o vedem. E conștientă de neliniștea noastră și ne evită.
Împreună cu Greta frunzărim O insulă în mare, Ocolul pământului în 80 de zile și Un bărbat pe nume Ove. Toată seria Emigranții de Vilhelm Moberg, Strindberg, Selma Lagerlöf, Mark Twain, Emily Brontë și seria cu orașul a lui Per Anders Fogelstrőm.
O banană, 25 minute. Un avocado cu 25 grame orez. Durată: 30 minute.
Afară încep să cadă primele frunze. Iar noi începem un foarte lung drum al recuperării.
După încă două luni, scăderea în greutate nu numai că nu a continuat, ci s-a oprit și lucrurile au început să o ia ușor, timid, în sus. Pe listă am scris și somon, și bulete de cartofi.
La Centrul pentru Tulburări de Alimentație avem un doctor fantastic, care îi urmărește greutatea și pulsul și ne explică totul despre nutriție în lungi prelegeri în cabinetul lui. Și începem să luăm Sertralin, un antidepresiv care funcționează, așa că mărim doza câte puțin în fiecare zi.
Greta e isteață. Are memorie fotografică și poate, de pildă, să recite toate capitalele lumii. Știe și toate capitalele teritoriilor. Dacă o întrebi: „Kerguelen?” îți răspunde: „Port-aux-Français”.
– Sri Lanka?
– Sri Jayawardenepura Kotte.
Și, dacă spun „de la coadă la cap”, răspunde la fel de repede. Spune cuvântul de la coadă la cap, evident. Lui Svante îi place să spună că Greta e o versiune mai bună a lui, care acum 35 de ani își petrecea copilăria colecționând tabele cu orare de zbor și învățându-le pe dinafară. Greta poate să recite pe de rost tabelul periodic al elementelor în mai puțin de un minut, dar o deranjează că nu știe cum să pronunțe o parte dintre elemente.
Profesoara Gretei îi dă lecții în timpul liber. Două ore pe săptămână, în pauze și în recreații, la bibliotecă. În secret. E suficient pentru ca Greta să poată trece la toate materiile din clasa a cincea.
Fără ajutorul profesoarei nu ar fi reușit nimic. Nimic.
– Am văzut prea multe fete foarte sensibile, care țineau foarte mult la rezultate, dar de care s-a ales praful, spune profesoara. Mi-a ajuns.
Când un om se strică, e foarte greu să-l repari la loc și, cu toate că nu lipsesc nici voința, nici cunoștințele, instrumentele sunt adesea boante și nu de puține ori absolut ineficiente.
Se poate găsi ajutor prin hățișurile sistemului. Pentru o parte dintre cei care au nevoie.
Pentru cei care se potrivesc în tiparele disponibile. Dar Greta nu face parte dintre aceștia.
Timp de mai multe luni ne-am luptat aproape zi-lumină, până am înțeles într-un final că trebuie să facem ceva singuri și firește că nu suntem singurii care văd lucrurile așa.
Ne găsim într-o situație gen Catch-22[2] între trei instituții diferite și ne dedicăm tot timpul mersului la întâlniri și discuții despre ce s-ar putea face mai departe.
Într-o societate funcțională ar trebui să existe, bineînțeles, o instituție care, folosind resurse adecvate, să acționeze în scopul prevenției, educând și informând cetățenii în legătură cu afecțiunile psihice și diferitele diagnostice. O agenție dedicată informării profesorilor, părinților și elevilor despre lucrurile pe care ar trebui să le știm. O astfel de instituție ar fi probabil cea mai profitabilă investiție din istoria societății moderne.
Dar nu există așa ceva.
Există numai un spital de psihiatrie pentru copii și tineri, unde toată lumea merge în genunchi și unde în cea mai mare parte din timp se rezolvă situații de criză. Există școli în care toți elevii trebuie să funcționeze la exact același nivel și unde profesorii cedează unul câte unul de epuizare.
Așa că trebuie să faci ceva singur.
Trebuie să te educi singur, trebuie să lupți. Și trebuie să ai un noroc dat naibii.
[1] Hans Rosling (1948-2017), medic suedez, profesor la Institutul Karolinska din Stockholm și consultant pe probleme de sănătate al mai multor organisme internaționale
[2] Situație paradoxală din care nu se poate ieși din cauza regulilor contradictorii. Termenul a fost inventat de Joseph Heller în romanul Catch-22 publicat în 1961.
