„Anotimpuri care nu se repetă” de Ion Pleșa

O nouă colecție dedicată literaturii române contemporane și-a făcut loc în portofoliul Editurii Nemira – n’autor, iar titlul volumului despre care am ales să scriu a fost primul care mi-a atras atenția. Am resimțit destul de puternic firul nostalgiei care unește mănunchiul de proze scurte cuprinse de acest volum. Există, de asemenea, personaje care par că ni se arată în frânturi de povești care au și nu prea au legătura una cu cealaltă. De altfel, acea mențiune de pe copertă – „O viață de om reflectată în mii de cioburi” mi se pare o descriere potrivită în puține cuvinte a ceea ce urmează să descoperim în interiorul cărții. Doar că, pe măsură ce te cufunzi în lectură, identitatea omului își pierde importanța, nu mai urmărești un anume personaj, chiar dacă numele său îți apare adeseori în față. Citești de dragul frazelor care se succed și care surprind trăiri, amintiri, întâmplări de azi, de ieri sau de cine știe când.

Sunt treizeci și patru de proze de mică întindere, rareori ating sau depășesc 10 pagini. Unele mi-au plăcut foarte mult, altele mi-au plăcut mai puțin, în timp ce altele nu au reușit să mă convingă, nu pentru că ar fi slabe, ci pentru că nu le-am putut digera. Însă mai multe au fost cele care m-au fascinat și chiar și în cele pe care, în ansamblu, nu le-am înțeles, am dat peste paragrafe care, luate separat, mi s-au părut minunate. Așadar, cartea aceasta mi-a provocat stări contradictorii, uneori confuzie, alteori plăcere.

Textul care deschide volumul – Anyas – mi se pare extraordinar, cu o splendidă încărcătură emoțională, îmbibat de nostalgie, aspecte care, de altfel, constituie puncte comune ale tuturor povestirilor, ceea ce le conferă omogenitate. Căci, pe de altă parte, am remarcat mai multe stiluri și uneori mi s-a părut că unele texte nu se asortează cu altele. Poate și din pricină că explorează perioade de timp diferite și cele ancorate într-un trecut apropiat nu reușesc să atingă acele corzi pe care le strunesc povestirile ce evocă trecutul îndepărtat, atins de aripa timpului și a morții.

Dar aici este chestie de gust, zic eu. Și nu pot ignora scriitura elaborată, amalgamul de imagini minuțios construite dintr-un bogat registru stilistic, de parcă autorul a scuturat, la răstimpuri, tolba cu metafore. Să nu credeți, însă, că avem de-a face cu o scriitură plină de dulcegării, nici pe departe.

Doar că razele soarelui sclipeau în oglindă, iar clădirile din față păreau că se multiplică, se înghesuie să ocupe orizontul. „Poate nu vrei să mă vadă cineva în chiloți”, adăugă ea întorcându-i spatele și intrând fără grabă în baie. „Fuck, trebuie să pun ceaiul, nu mai avem timp, grăbește-te o-da-tă”, accentuă bărbatul privind cuțitul bont.

Dimineața își urmă apoi cursul egal cu al celorlalte dimineți așezate cuminți pe un raft al memoriei ca un rând de borcane goale cu miere. Oana ieși prima din apartament, trecuse de și douăzeci când el o împinse afară. (pag. 128) – Strigătul

Și ca să evidențiez lipsa aceea de asortare de care vorbeam, iată cum sună un fragment din povestirea care mi-a plăcut cel mai mult:

„Un țipăt de regăsire. De trei ori, ca după un legământ, ca după o recunoaștere, cu oroarea celui trezit dintr-un coșmar încă viu. Chemarea venea de la femeia care stătea lângă mine, fata care privea cum apele râului îl înghit pe băiatul pe care îl iubise, pe care nu încetase să îl iubească în continuumul ființei, căci nu mai conta, cei șaizeci de ani scurți nu îi distruseseră elanul, combustia nu se oprise, flacăra fusese ascunsă, înregistrată undeva, și acum, de parcă cineva ar fi suflat în cenușă, focul se trezise cu ardoare în bătrâna de lângă mine, care privea neputincioasă monitorul.” (pag. 7) – Anyas

Povestirea care urmează, Șeherezada din pustă, păstrează și îmbogățește atmosfera primei povestiri.

„Aa, și asta e o poveste, stai să vezi. Unchiului ăstuia îi plăcea tocmai vinul vărului meu de la Anyas de care ți-am spus, își făcuse un obicei și venea sâmbetele în vizită la el, neinvitat. Gazdele i-au întins la început masa, cum se obișnuiește între rude, luau o găină din coteț și o găteau pentru unchiul și mătușica, să aibă după ce să ciocnească. După câteva astfel de situații văru-meu se cam săturase, asta ne-a spus el mai târziu, lămurindu-ne cum a scăpat de obligație.” (pag. 14) – „Șeherezada din pustă”

Pe fundal, printre rânduri, se observă substratul specific celor sortiți să trăiască între două lumi, cea maghiară și cea românească, născuți într-un loc, aruncați de viață în celălalt, aparținând ambelor spații, fără a se putea totuși desprinde de cel în care s-au născut – cel puțin astfel am perceput eu trăirile personajelor. Daniel apare în multe din aceste proze și evocă întâmplări din propria viață sau din viața membrilor familiei sale. Dar, cum spuneam, nu poți fi sigur că e vorba de același Daniel, de aceeași familie și ale sale istorii purtate prin viu grai de-a lungul generațiilor. Rămâne în sarcina cititorului, să privească aceste cioburi, să le adune în grămăjoare și apoi să încerce să le potrivească, tot așa cum, la fel de bine, se poate mulțumi doar cu contemplarea nuanțelor lor.

Editura: Nemira