Andrei Cornea – Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia
Cartea lui Andrei Cornea este subintitulată categoric „roman istoric”, spre deosebire de ambiguitatea care însoţeşte Cartea lui Cărtărescu, „Solenoid”, un fel de anti- sau meta-roman greu clasificabil, pentru cei obsedaţi de taxonomie… Spectaculosul scrierii, artei scrierii este înlocuit(ă) cu spectacolul vieţii personajului, inspirat de un om care chiar a existat, deşi, cunoscându-i peripeţiile şi ideile, te poţi întreba, banal, dacă într-adevăr, întotdeauna, realitatea este mai grozavă decât imaginaţia.
Aşadar, Şabbatai Mesia chiar a existat, a trăit numai 50 de ani, între 1 august 1626 d.Hr. şi 17 septembrie 1676, adică a prins şi un an cu anumite semnificaţii, 1666, prilej de alte speculaţii… De altfel, pe 1 ianuarie 1666, el s-a proclamat (deşi se mai autoproclamase şi altădată, de pildă în anul sfârşitului Războiului de 30 de ani!), în sinagoga din Smirna, „Mesia, Fiul lui Dumnezeu”, în vreme ce credincioşii săi sunau din corn şi strigau: „Trăiască Mesia, regele lui Israel”…
Istoria (Realitatea) a mai cunoscut astfel de Mesia, etichetaţi de către majoritatea credincioşilor, specialiştilor, cercetătorilor (alegeţi dumneavoastră termenul corect!) falşi „mântuitori”… unii minoritari, precum adepţii din epocă sau urmaşii lor, considerându-i, evident, cât se poate de „adevăraţi”! În cartea lui Andrei Cornea viaţa eroului religios este reconstituită în timpul unor discuţii dintre doi oameni maturi, în secolul al XX-lea, mai exact în anul 1923, an important pentru istoria Balcanilor, când intră în vigoare „Convenţia pentru schimbul de populaţii”, stabilită de Tratatul de la Lausanne, musulmanii din Grecia urmând să treacă în Turcia republicană a unui om providenţial pentru naţiunea turcă, Mustafa Kemal, după unele surse „evreu ascuns” din partea mamei (dönmeh), iar creştinii ortodocşi din Anatolia urmând să fie mutaţi în Grecia.
Unul dintre cei doi este un voltairian, Spiros Philippidis, celălalt este doctorul Mehmet Akif (sunt personaje inventate, după cum aflăm din postfaţă), ultimul poate chiar o… reîncarnare a lui Şabbatai, după cum ni se tot sugerează, discret, finalul romanului lăsând deschise multe „porţi” (şi ale percepţiei), scrisoarea primită de la Mehmet în ultimele două pagini conţinând următorul mesaj: „Iată-mă ajuns la capătul drumului. Râul SAMBATYON curge la picioarele mele. Mâine în zori, cu ajutorul lui DUMNEZEU, voi trece dincolo, spre a mă alătura CELOR ZECE TRIBURI PIERDUTE. Dar într-o zi mă voi întoarce. Nu conteniţi să mă aşteptaţi!”
Semnat, şi oare de ce Mehmet (cel de după anul 1923!) semnează aşa (?), MEHMET ŞABBATAI ŢEVI, precum cel din secolul al XVII-lea!
„Ţevi”, adică Mesia! Ceea ce explică Mehmet lui Spiros la începutul relativ al secolului al XX-lea se potriveşte, într-un fel şi vremurilor noastre: „pe vremea aceea, ca şi în timpurile noastre (n. A.G.S.: sic!), omului i se cerea să fie şi să se poarte unitar: să aibă „o singură culoare” – era ori creştin, ori musulman, ori evreu; iar dacă era creştin era ori catolic, ori ortodox, ori protestant. Fiecare cu Dumnezeul lui, fiecare cu religia lui, fiecare cu legea lui, care le desfidea şi le ura pe toate celelalte. Mai târziu i se va cere să fie francez, şi nu neamţ, ori rus, şi nu francez, turc, şi nu grec, grec, şi nu evreu şi aşa mai departe – iar rezultatul mai îndepărtat al acestor excluziuni l-am văzut cu toţii: Marele Război! În mod vădit, omul care îl vedea şi îl auzea pe Şabbatai simţea că lucrurile pot fi şi altfel decât monocrome, vreau să spun că pot fi împestriţate. De aceea, printre adepţii lui, unii luau turbanul, alţii nu, el sugerând că aceste rituri sunt convenţionale, mai curând decât esenţiale şi că esenţială e credinţa în mântuire. (…) Se gândea astfel că, dacă s-ar lăsa convinşi, îi va determina să adune, întocmai ca şi el, islamul şi iudaismul sub un singur acoperământ, fiind pregătiţi ca mai târziu să adauge şi unele elemente din creştinism – în felul unei religii esperanto” (p.281), iar el ar fi devenit un fel de Mesia esperanto, adică „împestriţat şi adunat din mai multe bucăţi luate din alte credinţe şi adresându-se tuturor oamenilor.”
Desigur, omul nostru trebuia să se adapteze condiţiilor, vremurilor sub care trăia: doar era supus al Imperiului Otoman, poate chiar spera să ajungă el sultan, profitând de slăbiciunile sultanului de atunci, mai mult sau mai puţin prietenos, teologia născută fiind una „a ascunderii şi profanării printre neamuri”, justificându-se Compromisul: „În plămada marilor fapte care schimbă istoria spre bine (ba şi spre progres…) trebuie pusă şi niscaiva drojdie. Altminteri aluatul nu dospeşte. Şi cine o pune? Vezi bine, Dumnezeul lui Iacob mincinosul, dacă nu cumva chiar Dumnezeul mincinos al lui Iacob!” (p.268)
În ultimă instanţă, dincolo de „aventurile” fizice şi spirituale ale epocii prin care trece rabinul şi cabalistul Şabbatai (devenit şi Mehmet, prin convertire „aparentă” la Islam), dincolo de povestea de dragoste cu Sara, devenită Maria, cu tensiunile dintre cei doi soţi, cu trecerea timpului, dincolo de credinţa în „forţa benefică a păcatului”, rămânem cu un dialog aproape socratic între cei doi prieteni care trebuie să înfrunte vitregiile secolului al XX-lea, un dialog despre credinţă şi adevăr („când există credinţă, adevărul a ajuns de prisos!”, p.309), despre puterea „numelor ascunse”, un episod din istoria religiilor, cu o sectă a dönmehilor (evreii convertiţi la musulmani, dar păstrându-şi sau nu în secret prima credinţă) având sau nu puncte de tangenţă cu secte sufite precum cele Bektaşi sau Mevlevi…
O carte care ne readuce aminte că lumea este complexă, deloc simplă, iar mântuirea este una pentru fiecare, fie japonez, tibetan, musulman, creştin, budist, amazonian ori aborigen din Noua Guinee, Australia, eschimos, român, turc, rus, ucrainean, evreu ş.a.m.d.
**
Precum mai sus s-ar putea prezenta pe scurt, foarte pe scurt, o carte despre care s-ar fi putut vorbi poate la fel de mult ca despre „Solenoid”. Desigur, agnosticismul aproximativ al lui Cărtărescu, stilul său calofilo – pseudo – solipsistic, dacă vreţi „stilul solenoido-orbitor”, este oarecum opus stilului clasic al lui Andrei Cornea. Teoretic, subiectul lui Andrei Cornea ar fi trebuit să atragă mai mulţi cititori şi poate chiar să provoace mai multă vâlvă: poate dacă Şabbatai Mesia ar fi fost român chiar aşa s-ar fi întâmplat!
Frithjof Schuon a scris o carte deosebit de interesantă, şi ea neglijată în spaţiul nostru spiritual, „Despre unitatea transcendentă a religiilor”. Autorul insistă asupra faptului că „unitatea religiilor nu e numai irealizabilă în planul exterior, al formelor, dar nici nu trebuie să fie realizată în acest plan, admiţând că lucrul ar fi cu putinţă; formele revelate s-ar dovedi în acest caz lipsite de însăşi raţiunea lor suficientă; a spune că sunt revelate înseamnă a spune că sunt voite de Cuvântul divin. Dacă vorbim deci de unitate transcendentă, înţelegem prin aceasta că unitatea formelor religioase trebuie realizată în mod strict interior şi spiritual, fără trădarea nici unei forme particulare. Antagonismele dintre aceste forme dăunează tot atât de puţin Adevărului – unu şi universal – pe cât de puţin dăunează antagonismelor dintre culori opuse transmisiei luminii, una şi incoloră (…); şi, după cum orice culoare, negând întunericul şi afirmând lumina, îngăduie identificarea razei care o face vizibilă şi, prin ea, urcuşul spre obârşia ei luminoasă, tot astfel orice formă, orice simbol, orice religie, orice dogmă, negând eroarea şi afirmând Adevărul, îngăduie urcuşul pe raza Revelaţiei, care nu e alta decât raza Intelectului, până la Obârşia sa divină.”[i]
Mai mult ca sigur, raportat la epoca în care a trăit, Şabbatai nu ar fi putut fi de acord cu cele de mai sus. El a fost, sui generis, un Machiavelli religios, încercând (şi) să supravieţuiască alunecoaselor mentalităţi levantine.
De-a lungul istoriei s-a tot căutat, după cum arată André Scrima în „Cuvânt înainte” la cartea lui Schuon, unitatea: „Pe parcurs, spirite precum Leibniz, filosofii francezi ai secolului al XVIII-lea, căutătorii spirituali ruşi şi germani din jurul ţarului Alexandru I de la începutul secolului al XIX-lea şi mulţi alţii nenumiţi aici nu încetează să întreţină aspiraţia spre unitate.” Ba, „într-un episod mai puţin cunoscut al vieţii sale, Sf. Grigorie Palama ( a trăit între 1296 şi 1359 ), la capătul unui popas forţat de câteva luni în Asia Mică, provincie otomană unde avusese îndelungi discuţii cu savanţii musulmani, se desparte de aceştia spunându-le: „Peste tot ce se poate spune, nu suntem, în adânc, atât de departe unii de alţii; şi poate va veni vremea când ne vom regăsi împreună lăudând pe acelaşi Dumnezeu.”[ii]
Dar când vine vorba despre „unitate”, automat ne gândim la „credinţă”, la „unitate întru credinţă”! Asupra credinţelor se discută de mai multe ori în romanul lui Cornea.
La pagina 33, Mehmet Akif: „O, nu există credinţe false şi gata, prietene! Pe unele se întâmplă să le împărtăşim, şi atunci decidem că sunt adevărate şi rezonabile, în vreme ce pe altele – nu, şi ca urmare, le tratăm drept false şi absurde. Iar raţiunea nu ne ajută să respingem decât credinţele pe care nu le avem şi ne învaţă să apărăm numai credinţele pe care deja le avem.”
La paginile 92 şi următoarele, convorbirea dintre cei doi menţionaţi mai sus (care ocupă în economia lucrării un spaţiu destul de extins!) continuă, cu propovăduirea Unirii, care, aşa cum arăta Schuon, n-ar fi chiar indicată:
„- Dacă nu s-ar fi înmulţit atâtea credinţe absurde şi false… (…)
– Bine ar fi să fie false, dar mă întreb din nou: cine e omul care ştie să spună dacă o credinţă e absurdă sau nu, atunci când fiecare susţine cu toată energia că numai a lui e cea adevărată? Pot eu, un medic dönmeh – adică nici evreu, nici musulman, nici creştin şi câte puţin din toate – , să-i judec cu dreptate pe Rüştü sau pe Yalman, sau pe „roşii”, sau pe sionişti, sau pe antisemiţii ăia care au apărut în Germania, naţional-socialişti parcă le zice, şi aşa mai departe, fiecare cu credinţa lui fermă şi cu argumentele justificative respective?
– Şi totuşi nu crezi că raţiunea ar avea ceva de zis aici? Tocmai ea ar trebui să aibă ultimul cuvânt!
– Raţiunea? Şi atunci care e ultimul cuvânt al raţiunii? Nu Pascal scria, mi se pare, că „ultimul cuvânt al raţiunii este să ştie că există o infinitate de lucruri care o depăşesc”? De resortul cui sunt aceste lucruri care o depăşesc, dacă nu de acela al credinţei?
– Şi atunci care-i soluţia? N-ai susţinut tu că nici o credinţă nu-i mai devărată decât oricare alta? (…)
– Soluţia e tot o credinţă, dar nu una care să-i despartă pe oameni după triburi, ci una care să-i unească, învăţându-i pacea, dreptatea şi prietenia reciprocă, zise doctorul, gânditor şi cu glas scăzut. Căci, deşi am spus că toate credinţele sunt deopotrivă de adevărate sau de false, asta nu înseamnă că sunt şi la fel de bune, ori de utile, dacă vrei. O mare credinţă care i-ar uni pe oameni – un sincretism, un fel de… să spunem o credinţă esperanto, (…) înglobându-le şi diferenţele, fără să le anuleze totuşi, deşi n-ar fi mai adevărată sau mai falsă în ea însăşi, ar da naştere unei lumi de pace, de prietenie şi de dreptate”, fără arme, frontiere şi aşa mai departe şi aici ne gândim deja la ceea ce se întâmplă în zilele noastre şi ne dăm seama cât de greu se va ajunge, probabil, la un numitor comun….
Prelungind discuţia, la pagina 118, Mehmet mai adaugă, ceea ce ar trebui aplicat şi zilelor noastre: „ ştiu, desigur, că nu-i uşor de admis pentru voi, raţionaliştii, că binele, utilul şi adevărul nu sunt decât excepţional înmănuncheate, că adesea căile lor se despart şi trebuie aleasă numai una pe care să mergi, nefiind cu putinţă să umbli deodată pe toate; şi totuşi aşa stau lucrurile. Iar în ceea ce mă priveşte, voi alege întotdeauna binele împotriva adevărului… Însă omorul este un rău, oricare i-ar fi adevărul pe care cineva crede că se bizuie…”
De la pagina 269 aflăm că înşelăciunea, ascunderea şi profanarea au fost, totuşi, pentru cabaliştii sabateeni, adică pentru adepţii noului Mesia, care ar fi dispărut şi el din mormântul său, semn al învierii, acceptate, ele ţinând de „săvârşirea redempţiunii”, fiind un „mare mister”, acesta constând „în aceea că ei suspectau că Dumnezeu însuşi, de la care pleacă toate modelele, nu este perfect bun, ci un amestec de bine cu impurităţi; altfel spus, suspectau că pronia care acţionează în istorie şi căreia i se adresează rugăciunile – aşa-zisul Dumnezeu al lui Iacob – nu e totuna cu „Ein-sof”, cauza ultimă şi supremă, deoarece, oferind modelul general, aceasta s-a ascuns în sine însăşi în urma contracţiei originare ( „ţimţum” ), nemaiocupându-se cu nimic, întocmai ca Dumnezeul acela neglijent şi leneş al filosofilor. Şi astfel a lăsat complexul emanat din sine al elor „Zece Sefirot”, sau ceea ce noi ( nota A.G.S.: convertiţii la noul Mesia), în rugăciuni şi imnuri, numim „Dumnezeu”, să cârmuiască singur lumea, cum ştie el mai bine, deşi nu prea grozav, de unde şi ajutorul ce trebuie a i se da de către oameni…”
Bref, teologia, sistemul teologic al lui Şabbatai Mesia este şi el prezentat la paginile 306-308, asupra căruia nu voi insista aici, oricum am citat foarte mult, dar mă voi opri unei alte forme a acestui sistem, anume, credinţa urmaşilor săi, reflectată în aşa numitul său Testament, care explică şi bileţelul-scrisoare citat la începutul acestui eseu:
„Acum, iubiţilor, ar fi spus Şabbatai, mă voi ascunde de voi, urmând să plec în secret la fraţii noştri, la cele Zece Triburi care nu sunt pierdute, ci trăiesc de partea cealaltă a râului Sambatyon. Acolo mă voi însura cu fiica lui Moise, Învăţătorul nostru, care mă aşteaptă şi locuieşte la ei. Dacă veţi fi merituoşi prin dreptate, nu voi rămâne pe vecie ascuns, ci mă voi întoarce la voi în fruntea celor Zece Triburi, îndată ce se vor isprăvi zilele sărbătoreşti ale nunţii. Dar dacă nu veţi fi astfel, voi amâna revenirea mea şi atunci un noian de necazuri şi suferinţe vă vor copleşi. Totuşi, într-un târziu, mă voi îndura de toţi şi mă voi întoarce la iubiţii mei trecând încoace apa Sambatyonului şi, după ce vă voi scăpa din ghearele tuturor duşmanilor, voi aduce la lumină o lume nouă, în care, altminteri decât acum, totul are să se umple de dreptate, de pace, de bunăvoinţă şi de iubire neţărmuită de oameni.”[iii]
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2015
Nr. de pagini: 340
ISBN: 978-973-50-4836-5
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
Despre aceeași carte a mai scris pe Bookhub.ro Cititorul accidental, recenzia – aici.
[i] Frithjof Schuon – Despre unitatea transcendentă a religiilor, Humanitas, 1994 ( trad. Anca Manolescu), p.26.
[ii] Ibidem, p.10.
[iii] Andrei Cornea – Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, Humanitas, 2015, p.320.
