Jared Diamond, cel care a primit Premiul Pulitzer pentru bestsellerul internațional Viruși, arme și oțel, a fost publicat recent la Editura ALL cu volumul Al treilea cimpanzeu. Evoluţia şi viitorul Omului. Bookhub.ro vă oferă un fragment din această carte, pe care vă invită să o descoperiţi la standul Editurii ALL de la Târgul Internaţional GAUDEAMUS (Pavilionul Central Romexpo, 18-22 noiembrie).
De asemenea, vă recomandăm să citiţi aici cronica volumului Viruși, arme și oțel, scrisă pentru Bookhub.ro de Doru Căstăian.
DESPRE CARTE
Noi, oamenii, împărtășim 98% din ADN-ul nostru cu cimpanzeii. Și totuși, noi suntem specia care domină planeta – pentru că am fondat o civilizație, avem mijloace complexe de comunicare, am dezvoltat capacitatea de a stăpâni lumea, dar și pe cea de a o distruge -, pe când cimpanzeii au rămas în continuare animale preocupate de propria supraviețuire. Ce anume din diferența de două procente din ADN-ul nostru a condus la o astfel de divergență între două specii înrudite?
„O carte strălucită, care poate bucura orice cititor. Un excelent ajutor pentru a înțelege ce înseamnă să fii om.” – Paul Ehrlich, Stanford University
„O carte cu mult spirit. O lectură extraordinară…“ – New York Times Book Review
FRAGMENT
În 1830, George Augustus Robinson, un cunoscut misionar, a fost angajat să-i adune pe tasmanienii rămași și să-i ducă pe insula Flinders, la aproape cincizeci de kilometri distanță. Robinson era convins că acționează spre binele tasmanienilor, fiind plătit cu 300 de lire în avans și 700 după ce-și termina treaba. Trecând prin reale pericole și ajutat de o curajoasă femeie indigenă, numită Truganini, a reușit să-i ducă pe aborigenii supraviețuitori la locul stabilit – mai întâi încercând să-i convingă că îi așteaptă o soartă mai rea dacă nu se predau și mai apoi folosindu-se de amenințarea puștii. Mulți dintre prizonierii lui Robinson au murit pe drum către Flinders, iar pe insulă au mai ajuns aproape două sute de oameni, ultimii supraviețuitori ai unei foste populații de cinci mii de oameni.
Robinson era hotărât să-i civilizeze și să-i creștineze pe supraviețuitorii de pe insula Flinders. Sub supravegherea lui aborigenii trăiau ca într-o închisoare bătută de vânturi și cu foarte puțină apă potabilă. Copiii au fost separați de părinți, pentru facilitarea procesului de civilizare. Programul zilnic includea lectura Bibliei, cântarea de imnuri și inspectarea paturilor și a străchinilor, care trebuia să fie curate. Însă alimentația închisorii a cauzat malnutriție, care, combinată cu alte boli, a dus la moartea aborigenilor. Foarte puțini copii au supraviețuit mai mult de câteva săptămâni. Guvernul a redus cheltuielile, sperând ca aborigenii să moară. Până în 1869 numai Truganini, încă o femeie și un bărbat au mai rămas în viață.
Ultimii trei tasmanieni au atras atenția oamenilor de știință, care credeau că au de-a face cu veriga lipsă dintre oameni și maimuțele antropoide. De aceea, când ultimul bărbat a murit, în 1869, echipe concurente de medici, conduse de George Stokell, de la Societatea Regală din Tasmania, și W.L. Crowther, de la Colegiul Regal al Chirurgilor, au deshumat și reîngropat, pe rând, corpul lui Lanner, tăind părți din acesta și furându-le ulterior unul de la altul. Crowther i-a tăiat capul, Stokell mâinile și picioarele și altcineva urechile și nasul, drept suvenir. Stokell și-a făcut un săculeț pentru tutun din pielea lui Lanner.
Înainte să moară, în 1876, Truganini, ultima femeie, era înfricoșată de gândul unor asemenea mutilări post-mortem și a cerut – în zadar – să fie arsă pe mare. Temerile sale s-au adeverit, pentru că Societatea Regală i-a dezgropat scheletul, expunându-l la Muzeul Tasmanian, unde a rămas până în 1947. În acel an muzeul a cedat în sfârșit sub povara plângerilor și a transferat scheletul într-o cameră unde numai oamenii de știință îl puteau observa. Gestul a atras, la rândul său, acuzații de prost-gust. În sfârșit, în 1976, anul centenarului morții lui Truganini, scheletul a fost incinerat, în ciuda opoziției conducerii muzeului, iar cenușa a fost împrăștiată în mare, așa cum își dorise ea.
Deși tasmanienii au fost o populație mică, exterminarea lor a avut o influență disproporționată în istoria Australiei, pentru că Tasmania a fost cea dintâi colonie australiană care și-a rezolvat problema indigenilor, mergând până la capăt. A făcut acest lucru reușind să scape de toți aborigenii. (De fapt, câțiva copii care proveneau din mame tasmaniene și marinari albi au supraviețuit, iar descendenții lor constituie astăzi o rușine pentru guvernul tasmanian, care nu știe ce să facă în privința lor.) Mulți albi de pe continentul australian invidiau meticulozitatea soluției tasmaniene și si-ar fi dorit s-o copieze, însă au învățat și o lecție din toată povestea. Exterminarea tasmanienilor a fost făcută în zonele colonizate sub ochii presei urbane, ceea ce a atras comentarii negative. De aceea, eliminarea aborigenilor de pe continent, mult mai numeroși, s-a realizat ori la frontieră, ori dincolo; oricum, departe de centrele urbane.
Instrumentul guvernamental al acestei politici, inspirat de gărzile tasmaniene ale hoinarilor, era un corp al poliției ecvestre numit „Poliția Aborigenă”, care folosea tactici de vânare și distrugere pentru a omorî sau a alunga aborigenii. Una dintre strategiile tipice era înconjurarea unei tabere în timpul nopții și împușcarea locuitorilor printr-un atac în zori. Coloniștii albi nu se dădeau în lături nici de la folosirea mâncării otrăvite pentru a omorî aborigeni. O altă practică des utilizată erau raidurile în care aborigenii prizonieri erau înlănțuiți împreună la nivelul gâtului în drumul spre închisoare. Romancierul britanic Anthony Trollope a rezumat atitudinea britanică majoritară a secolului XIX față de aborigeni când a scris: „Putem afirma cu certitudine că negrul australian trebuie să dispară. Dispariția lui, fără suferință inutilă, ar trebui să fie preocuparea tuturor celor implicați în proces.”
Aceste practici au continuat în Australia și în secolul XX. În incidentul de la Alice Springs, în 1928, poliția a masacrat treizeci și unu de aborigeni. Parlamentul australian a refuzat să accepte un raport al masacrului, iar doi supraviețuitori aborigeni (și nu poliția) au fost judecați pentru crimă. Lanțurile la gât încă se mai foloseau și erau considerate o practică umană în 1958, când Comisarul Poliției statului din vestul Australiei a declarat publicației Herald din Melbourne că prizonierii aborigeni preferă să fie ținuți în lanțuri.
Aborigenii de pe continent erau prea numeroși pentru a fi exterminați complet, așa cum se întâmplase cu tasmanienii. Cu toate acestea, de la sosirea coloniștilor britanici în 1788 până la recensământul din 1921, populația aborigenă a scăzut de la aproape 300 000 la 60 000.
Astăzi, atitudinea australienilor albi față de istoria lor sângeroasă diferă considerabil. În timp ce politica guvernamentală și părerea multor civili albi dovedește o creștere a susținerii drepturilor aborigenilor, ații resping responsabilitatea pentru genocid. Spre exemplu, în 1982, una dintre cele mai importante publicații de știri australiene, The Bulletin, a publicat scrisoarea unei doamne, Patricia Cobern, care nega indignată exterminarea tasmanienilor de către coloniștii albi. De fapt, scria doamna Cobern, coloniștii erau oameni pașnici și caractere de înaltă valoare, în timp ce tasmanienii erau periculoși, criminali, puși pe harță, murdari, lacomi, purtători de paraziți și desfigurați de sifilis. Mai mult decât atât, nu-și îngrijeau copiii, nu se spălau și aveau obiceiuri conjugale respingătoare. Au murit din cauza tuturor acestor considerente de precaritate și din cauza lipsei valorilor religioase. A fost doar o coincidență că, după mii de ani de existență, s-a întâmplat să moară în timpul conflictului cu coloniștii. Singurii masacrați au fost coloniștii omorâți de tasmanieni, nu invers. În plus, coloniștii nu au folosit arme decât pentru a se apăra, nu erau familiarizați cu puștile și nu au omorât niciodată mai mult de patruzeci și unu de tasmanieni deodată.
DESPRE AUTOR
Jared Diamond, profesor de geografie și fiziologie la UCLA, și-a început cariera științifică în fiziologie și s-a extins apoi în biologie evolutivă și biogeografie. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și științe, al Academiei Naționale de științe și al Societății Filosofice Americane și a fost beneficiar al unei burse a fundației MacArthur, primind Premiul Phi Beta Kappa, Premiul Burr al Societății Geografice Naționale și Medalia Națională pentru știință. A publicat peste 200 de articole în revistele Discover, Nature și Geo. Al treilea cimpanzeu este prima carte scrisă de Jared Diamond pentru publicul larg. Pentru bestsellerul internațional Viruși, arme și oțel Jared Diamond a primit numeroase premii, cel mai important fiind Premiul Pulitzer.
Sursa foto: www.skeptic.com
