Dacă sunteţi întrebaţi cine a descoperit continentul american, veţi răspunde probabil că acesta a fost Cristofor Columb, care a ajuns în insulelele Caraibe, în 1492. Ar fi însă o eroare, continentul american a fost “descoperit” iniţial, în jurul anului 1000 de scandinavii, foarte puţini la număr, care populau Groenlanda. Aceştia sunt primii care au atins se pare coasta nordică a Americii, dar nu au reuşit să supravieţuiască acolo, dispărând fără urmă după doar câteva secole.

Motivul pentru care asociem de regulă descoperirea Americilor cu vizitele conchistadorilor din lumea veche ţine de modul spectaculos şi violent în care aceştia şi-au impus dominaţia pe pământ american, reuşind prăbuşirea unor imperii fără prea mare efort şi exterminarea unor populaţii care duraseră monarhii înfloritoare, cu nenumăraţi supuşi.

Unul dintre cele mai spectaculoase momente ale cuceririi Lumii Noi a avut loc în 16 noiembrie 1532, când conchistadorul spaniol Francisco Pizzaro, în fruntea unui grup de 168 de soldaţi spanioli relativ prost echipaţi a reuşit ca, numai în câteva minute după ce l-a întâlnit faţă în faţă, să îl ia prizonier pe cel mai puternic om al Americilor, împăratul incaş Atahuallpa. Împăratul avea să fie ținut prizonier timp de opt luni şi, în cele din urmă, executat. Ciocnirea a avut loc între cei 168 de soldaţi ai lui Pizarro, din care doar 62 călare, şi armata de aproape 80.000 de luptători a unui monarh care stăpânea asupra a milioane de supuşi. În drumul său spre Cuzco, capitala incaşilor, Pizzaro avea să mai înfrângă de încă patru ori glorioasa armată incaşă: la Jauja, în fruntea a 80 de conchistadori, la Vilcashuaman, în fruntea a 30 de conchistadori, la Vilcaconga, în fruntea a 110 conchistadori, şi finalmente la Cuzco, în fruntea a 40 de călăreţi spanioli.

Desigur, pentru orice cititor modern, fie el şi cunoscător într-ale războaielor, disproporţia numerică dintre trupele spaniole şi cele învinse este frapantă. Cum a fost posibil ca o mână de aventurieri să supună un continent întreg în doar câteva decenii? Întrebarea se încadrează într-o interogație mai generală: de ce anumite populaţii ale lumii se bucură şi s-au bucurat parcă dintotdeauna de o superioritate evidentă în faţa altora? De ce nu a fost Atahuallpa cel care să debarce pe coastele Spaniei şi să-l ia prizonier pe regele Carol Quintul? De ce finanţele lumii nu se află în Kenya şi de ce Japonia este mult mai dezvoltată decât Mexicul?

Întrebarea admite un răspuns prin cauze proxime şi unul prin cauze profunde, structurale. Cauza proximă este superioritatea tehnologică militară şi imunologică a conchistadorilor. Avantajul militar al lui Pizarro consta din săbii, arme de foc, armuri şi cai. Cel imunologic se referă la rezistenţa parţială la virusuri care aveau să reducă cu 95% populaţia amerindiană în doar câteva decenii. Cu alte cuvinte, viruşi, arme şi oţel.

Acest raspuns ne duce însă către o nouă întrebare. De ce anumite populaţii mai degrabă decât altele au dispus de arme, de tehnologie şi de rezistenţă la boli? Există vreo explicaţie rasială sau răspunsul trebuie căutat în altă parte?

Diamond respinge cu hotărâre ipoteza rasială. Nu există nicio dovadă în acest sens şi de altfel zonele avansate tehnologic nu au găzduit populaţii uniforme rasial. Mai mult, în medie, populaţiile “înapoiate” ale Noii Guinee, de exemplu, par mai inteligente şi mai bine adaptate la mediul lor decât cele urbane ale lumii moderne. Răspunsul lui Jared Diamond, documentat în mai bine de 400 de pagini, este mult mai convingător şi, în acelaşi timp, mai răscolitor. Diferenţele, constatate atât de crud de amerindieni şi de alte câteva populaţii de-a lungul istoriei, ţin mai degrabă de conjugarea câtorva factori accidentali: anumite zone au fost mai propice dezvoltării timpurii a agriculturii şi creşterii animalelor. La rândul lor, aceşti factori au dus la creştere demografică, la apariţia organizării de tip statal, la surplusuri de hrană care au permis întreţinerea unor indivizi fără rol în productivitatea direct, dar importanţi pentru dezvoltarea tehnologică şi culturală şi, de asemenea, apariţia timpurie a unor boli epidemice care au permis, în timp, prin selecţie naturală, apariţia unei oarecare imunităţi la populaţiile expuse.

De ce anumite zone mai degrabă decât altele? Pentru că producerea de hrană necesită anumite condiţii, care nu au fost întâlnite de-a lungul istoriei decât în câteva puncte: acea parte a Orientului Mijlociu numită Semiluna Fertilă, vestul tropical al Africii, China, Guineea, estul Statelor Unite, America centrală şi de Sud. Între continente, supercontinentul eurasiatic deţine de departe supremaţia. Şi nu pentru că, după cum v-aţi aştepta, este cel mai întins (el nu cuprinde de fapt decât două zone mari de producţie de hrană, mai puţine decât Americile), ci, în primul rând pentru că este un continent a cărui axă majoră este orizontală (mergând de pe coasta estică vecină Alaskăi până în zona Mediteranei). Asta a favorizat un transfer rapid de tehnologie agricolă de la o zonă la alta şi deopotrivă transfer cultural şi ştiinţific. Toate celelalte continente au axa majoră verticală, conţinând zone extrem de diferite din punct de vedere climacteric, între care transferul a fost dificil şi adeseori imposibil (de exemplu, invenţiile şi culturile Americii Centrale au străbătut numai foarte greu şi adeseori deloc o regiune de doar o mie de kilometri până în zona andină). Astfel, cele două centre majore de producţie agricolă a Eurasiei (Semiluna fertilă, cuprinzând Iordania, Siria şi Irakul, respectiv China) sunt cele mai vechi centre de domesticire a plantelor. De aici vin, începând cu 8500 î. d. Chr., principalele culturi ale lumii de azi: grâul, orzul, meiul, mazărea, orezul, lintea, nătul, inul sau pepenii.

În privinţa domesticirii animalelor, lucrurile stau încă şi mai frapant. Dintre cele 14 specii domesticite de mamifere mari, 13 vin din Eurasia, unul singur din America de Sud (lama sau alpacaua) şi niciunul dintre cele 51 de specii candidate ale Africii (vorbim de specii candidate, pentru că nu orice specie de mamifer poate fi măcar în principiu domesticită).

Cu alte cuvinte, Diamond găseşte o schemă simplă, o teorie coerentă cu o putere explicativă uriaşă. Zonele care au produs hrană de timpuriu au permis creşterea demografică, creştere care a adus cu sine complexitate în organizarea politică, plus de tehnologie, superioritate în cunoaştere şi imunitate la boli. Aceasta face ca, la începutul epocii moderne, europenii să trăiască în epoca industrială în timp ce aborigenii australieni să trăiască în maniera neschimbată de zeci de mii de ani a vânători-culegătorilor.

Dacă vă întrebaţi, cum e şi firesc, de ce Europa şi nu China, care a produs hrană aproape la fel de timpuriu, a fost motorul cuceririi şi colonizării, răspunsul este la fel de simplu şi de şocant. Tot dintr-un accident. Nivelul de fărâmiţare şi de competiţie între diferitele regate şi principate ale Europei i-a permis lui Columb, mai degrabă un aventurier confuz şi curajos decât un măreţ cuceritor, să găsească ascultare la cel de-al cincilea principe pe care l-a solicitat (regele Spaniei, care i-a aprobat cererea pentru câteva corăbii după ce iniţial o refuzase, asta după ce Columb fusese respins succesiv de ducele de Anjou, regele Portugaliei, ducele de Medina-Sedonia şi ducele de Medina-Seli). Prin comparaţie, China, care avusese un avantaj tehnologic uriaş asupra Spaniei, trimisese corăbii uriaşe (de până la 130 de metri, cu echipaje de mii de oameni) de-a curmezişul Oceanului Indian, spre coastele de Vest ale Africii, cu câteva decenii înainte ca cele trei mici corăbii ale lui Vasco da Gama să dea ocol Capului Bunei Speranţe şi să înceapă colonizarea estului Asiei. Din păcate, şi atunci ca şi acum, oamenii politici se numărau adeseori printre accidentele nefaste ale istoriei. Înfrângerea eunucilor la curtea chineză de către o facţiune politică conservatoare, ostilă explorării navale, a dus nu doar la sistarea acestor călătorii, ci şi la desfiinţarea infrastructurii producătoare de nave. Asemenea accidente nu sunt deloc rare în istorie (ne putem gândi la cazul Islamului, care a intrat dintr-o fază a eminenţei culturale într-una a înapoierii culturale la mijlocul secolului al XIII-lea, după căderea dinastiei califilor abbasizi).

Spaţiul restrâns al unei recenzii nu poate servi drept cadru unei analize exhaustive. Cartea lui Jared Diamond, deşi masivă, este la lectură o bucurie pură. Coerentă, profundă, convingătoare şi bine scrisă, cartea e interesantă (ca mai toate cărţile importante) şi prin aceea că ne zguduie convingerile mai mult sau mai puţin necritice, prin aceea că produce neliniştea aceea fertilă care ne îndeamnă la cercetare viitoare şi prin aceea că aduce mai multe întrebări decât răspunsuri. De exemplu, putem să ne întrebăm care este rostul întâmplării în procesele istorice? Care este rolul şi ponderea contribuţiei indivizilor geniali? Cât este inevitabil? Există necesitate? Cine scrie istoria şi cât de obiectiv o face? Evident, nu trebuie să gândim reducţionist şi să considerăm că inegalităţile dintre oameni şi succesul unor societăţi se datorează exclusiv startului bun permis de geografie (ca o ironie, semiluna fertilă este astăzi una dintre cele mai sărace zone ale lumii, iar zona arabă în ansamblu, una dintre cele mai înapoiate cultural, după ce timp de mai bine de un mileniu a fost centrul intelectual al lumii). Cartea trebuie luată în toată complexitatea ei, iar teoria lui Diamond trebuie tratată cu circumspecţie ştiinţifică. Nu însă fără a-i aprecia bogăţia.

Această carte a trecut aproape neobservată în spaţiul românesc (fiind aclamată în Occident), deşi merită să figureze oricând într-un top al apariţiilor remarcabile din ultimele decenii. O recomand cu căldură, aşa cum recomand editorilor să îndrăznească să traducă şi alte titluri ale lui Diamond.

Sursa foto autor: motherjones.com.

virusi-arme-si-otel-soarta-societatilor-umane_1_fullsizeEditura: ALLFA

Anul apariţiei: 2010 (a doua ediţie în 2014)

Nr. pagini: 504

ISBN: 978-973-724-142-9 (978-973-724-611-0).

Share.

About Author

Avatar photo

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura