Afaceri de familie

„A fost un an dificil pentru mine, dar chiar și așa trebuie, din respect pentru auld lang syne, să salutăm fiecare annum cu respect și sentimentul că suntem stăpâni pe situație,

Sybil”

Un roman polifonic, de o profunzime surprinzătoare, dacă te gândești că e construit pe scheletul unui scrisoar. Virginia Evans construiește un personaj, Sybil Van Antwerp, din detaliile presărate în scrisorile cu destinari diferiți și deloc puțini. Asta îmi aduce aminte că inițial am citit Corespondență în loc de Corespondenta, ceea ce m-a dus cu gândul la câteva volume de scrisori celebre, cum ar fi cele ale lui Nabokov sau Cehov, primele două nume venite în minte acum. După primele pagini mi-am adus aminte că citesc un roman, deci o ficțiune, dar al cărui fundament să fie real. Vorbim de creația unei scriitoare contemporane, de aici și presupoziția că „la baza întâmplărilor stau fapte reale”, confirmată pe măsură ce scrisorile se adună în volum, iar destinatarii se înmulțesc.

Corespondenta scoate în prim-plan, rând pe rând, trei lumi: una în totalitate ficțională – cărțile pe care ea le-a citit de-a lungul timpul, pe unele le recitește și le recomandă și altora; cea de-a doua lume este cea familială și cea de-a treia este a societății contemporană. O fostă grefieră, profund loială judecătorului cu care a lucrat toată viața ei profesională, retrasă la pensie, cu doi (din trei copii) în viață, dar stabiliți împreună cu familiile în alte părți ale lumii, care află că va orbi curând. O boală care îi schimbă viziunea asupra vieții, dar și relațiile cu cei din jur, astfel încât de la un punct încolo sistemul ei de valori cunoaște modificări de neconceput cu niște ani în urmă.

Virginia Evans este o bună cunoscătoare a lumii contemporane și a principalelor probleme cu care se confruntă aceasta și pune în construcția narativă o bună parte din acestea, încât la un moment dat se împletesc cel puțin trei fire: cel strict personal – fiind înfiată, Sybil se confruntă cu dilema dacă să afle detalii despre familia de origine sau nu; cel al familiei pe care a întemeiat-o, zdruncinată din temelii de pierderea fiului mijlociu (după moartea acestuia, ea începe să scrie scrisori cu regularitate), o pierdere peste care n-a reușit să treacă niciodată (cititorul află spre finalul cărții și motivul pentru care trauma n-a putut fi depășită); cel al bolii ca factor de schimbare – orbirea se instalează relativ lent, iar scrisoarul se transformă într-un fel de jurnal al neputinței (se schimbă frazarea, modul de adresare, subiectele și referințele la caligrafie sunt din ce în ce mai dese). Te copleșește drama lui Sybil, încă de la primele scrisori, dar talentul de scriitoare și tehnica desăvârșită țin cititorul aproape, nu-l lasă să abandoneze cartea, dimpotrivă. Emoțiile se aglomerează, aerul devine irespirabil pe alocuri, simți fiecare nehotărâre a lui Sybil în plex, afli cu stupoare despre nu știu ce amănunt din viața ei profesională, zâmbești când vezi dârzenia cu care încearcă să revină la cursurile de literatură engleză de la facultate, ca auditoriu.

Destinatarii scrisorilor sunt foarte diferiți, iar Sybil scrie personalizat, ține cont de cui se adresează; de la personalități precum Joan Didion (pe care o admiră ca scriitoare și pe care o consideră prietenă și cu care, se dovedește în final, are un schimb de scrisori pe cât de personalizat, pe atât de plin de idei) și până la puștiul de 12 ani, cu care corespondează până îi salvează viața (la propriu) și, ulterior, până la finalul vieții lui Sybil. Scrisori scrise după un program respectat cu sfințenie și de care se încearcă să se țină inclusiv când ochii n-o mai ajută, pentru că-i face bine: scrisorile o ajută să-și facă ordine în gânduri și emoții, iar faptul că le scrie de mână, pe hârtie cumpărată de la un singur producător de ani de zile devine expresia personalității ei. Dincolo de ritualuri și rigoarea unui program aproape spartan se ascunde angoasa și multe emoții negative, cărora Sybil nu știe să le facă față decât convertindu-le în scrisori, în dialoguri (imaginare sau nu, nu prea mai contează) cu cei cărora le scrie. Faptul că aceștia sunt foarte diferiți, cu educații diferite și din medii culturale adesea în contrast cu cel din care face parte contribuie din plin la nevoia cititorului de a afla răspuns la întrebarea: de unde această nevoie de a scrie scrisori? De ce scrisori și nu e-mailuri? De ce scrisori și nu literatură, căci talent literar se dovedește că are?

„Am început să scriu scrisori deoarece, după toate aparențele, mama mea biologică (în copilărie o consideram mama mea „adevărată”) scrisese scrisori. M-am agățat de asta și, într-adevăr, corespondența mi-a adus o ușurare inexplicabilă. Puteam să scriu oricui. Puteam să-mi iau răgazul de a mă gândi pe îndelete la ceea ce voiam să spun, să încerc o primă versiune, să rescriu și să obțin exact rezultatul pe care-l voiam. Îmi era mult mai ușor să scriu decât să port o conversație. Eram nesigură, dureros de nesigură. Mă simțeam atât de ciudat! La telefon ai spus ceva, că te întrebi dacă nu cumva pot avea relații consistente doar prin scrisori, și m-am gândit la asta. Când eram tânără, prin scrierea de scrisori am găsit un cadru care mi-a ușurat viața, și acest lucru nu s-a schimbat. Totuși, mă întreb dacă nu cumva, întreținându-mi cele mai intime relații prin corespondență, am menținut, încă din copilărie, o distanță între mine și ceilalți. Cred că într-adevăr scrisorile m-au izolat, au fost un câmp de forță, așa cum practicarea dreptului m-a izolat de situațiile în care aș fi interacționat direct cu umanitatea, și n-aș schimba nimic, dar la vârsta aceasta înaintată descopăr că vreau apropiere. Vreau apropiere. Ceva ce nu am avut, cu excepția momentului când l-am cunoscut pe tatăl tău.” (p. 280)

În Corespondenta sunt cel puțin două teme de reflecție care cititorilor din România ar trebui să le atragă atenția în mod special: primul este cel al bătrâneții active, un concept despre care se vorbește mult prea puțin la noi; al doilea este generat de bolile degenerative. Sybil este o pensionară foarte activă, care participă regulat la clubul de grădinărit și este audient al cursurilor universitare, are de ales între doi bărbați (va alege, în final, pe cel cu adevărat bun) și are planuri de vacanțe și călătorii (subiectul călătoriei este unul aparte, care are însemnătate pentru construcția narativă ca atare). În același timp, Sybil este o persoană care află că va orbi, dar nu știe nici cât timp va trece până când nu va mai vedea deloc, nici nu-și poate imagina (și nici nu se gândește prea mult la asta) cum îi va fi viața când nu va mai vedea. Un subiect foarte delicat și despre care nu suntem niciodată pregătiți să vorbim: nu ne imaginăm niciodată, când suntem în putere, cum ne-ar fi la bătrânețe, când slăbiciunea ne afectează trupul (și, uneori și mintea). Trăim într-o societate în care ni se vorbește obsesiv despre fericire și viața fără durere, despre îndepărtarea fricii din viața noastră (frica fiind ceva rău), iar boala este ori sursă de can-can pentru diverse emisiuni, ori subiect de răfuială între rudele celui afectat de boală. În România, la ora actuală, oamenii se raportează la boală ca la o neputință greu de ignorat, care trebuie ascunsă sau îndepărtată, inclusiv prin metode agresive. Despre demnitatea bolnavului și dreptul la viață al acestuia nu vorbim nici măcar când este vorba despre membrii familiei din care facem parte. Citind Corespondenta am primit nu doar o lecție de demnitate, ci și una de umanitate: pentru că Sybil orbește, dar nu-și pierde darul de a vedea oamenii așa cum sunt ei. Vederea interioară îi rămâne nealterată și asta o ajută să accepte realitatea și să găsească soluții care să o ajute să-și modifice stilul de viață, fără prea multe daune colaterale.

Corespondenta se recomandă de la sine și nu cred că există două lecturi identice ale acestuia. Pentru mine, lectura acestui volum are o importanță profund intimă, despre care nu e locul să vorbesc aici, dar ce țin să menționez ține de credibilitatea personajului și a poveștii ei. Sybil este mai mult decât un personaj și povestea ei mai mult decât o lecție de viață. Virginia Evans este nu doar o fină observatoare a lumii contemporane și o bună cunoscătoare a problemelor de etică aplicată cu care omenirea se confruntă în secolul XXI, ci și o foarte bună scriitoare, care nu uită niciodată că literatura de cea mai bună calitate contribuie adesea, în mod decisiv, la rezolvarea unor probleme și la găsirea celor mai bune soluții la probleme ce par adesea imposibil de rezolvat.

Corespondenta de Virginia Evans