Rachid Benzine, Librarul din Gaza

Pe cât de concis, pe atât de impresionant, romanul acesta documentează de fapt istoria unui popor și a unui oraș prin cuvintele și amintirile unui librar, depozitar prin excelență al cuvintelor și al memoriei.

Este vorba, evident, de întâlnirea dintre un fotograf jurnalist de război și un librar, prin povestea căruia răzbate de fapt povestea unui popor fără țară, povestea palestinienilor, începând cu anul 1948, când a luat ființă statul Israel. Izbitoare și impresionantă este durerea din spatele cuvintelor, acel lamento demn, discret în manifestare, dar redat în cuvinte dure și limpezi precum diamantele. Fiindcă fotografia pe care jurnalistul cere voie să o facă trebuie să surprindă mai mult decât un chip, librarul, Nabil, își dezvăluie viața și, prin aceasta, pe a semenilor săi.

„Dar nu există o poveste în spatele oricărei priviri? Povestea unei vieți. Uneori, a unui întreg popor. (…) Surprindeți lumina emanată de viața însăși, contrastele și umbrele dramelor noastre, nu înseamnă asta să capturezi o clipă de viață și o întreagă existență?” (p.18).

Pentru că speranța și salvarea librarului se află în cărțile pe care le citește și care au rolul de a salva frumosul, de a promova toleranța, de a conserva amintirile și de a lărgi perspectivele cititorilor, el povestește în funcție de autorii și de operele care i-au însoțit momentele esențiale ale vieții, de la biblicul Iov, la Hamlet, la autorii arabi și la scriitorii marii literaturi universale, fiindcă, așa cum crede, fiecare carte își caută și își găsește, în cele din urmă, cititorul potrivit.

Astfel, perioada în care familia lui Nabil a trăit la Balad al-Sheikh este pusă sub semnul poeziei lui Mahmoud Darwish, pe care librarul o caracterizează în cuvinte ce se potrivesc foarte bine și cărții de față: „Este simplă, luminoasă, teribilă, îmi merge direct la suflet” (p. 26). Viața în tabăra de refugiați de la Aqabat Jabr este marcată de Legenda secolelor a lui Hugo, din care librarul citează „E-un veac funest și-o țară nemiloasă” (p. 39). Tabăra este un adevărat carnaval al suferinței și al ororilor datorate lipsurilor de tot felul, dar, în același timp, este universul în care crește și se formează Nabil, care se descoperă pe sine ca un „cărăuș de povești”. Cuprinde, în plus, perioada în care Israelul își proclamă independența, marcând astfel sfârșitul speranței celor refugiați că se vor întoarce acasă, în satul părăsit. Teatrul, pe viitoarea soție și pe cel mai bun prieten îi descoperă în tabăra de la Jabaliya, aflată sub control egiptean, în anul 1966, perioadă marcată de cea mai cunoscută piesă de teatru a lui Shakespeare.

„Erau clipe suspendate, furate nefericirii. (…) Și atunci am înțeles puterea cuvintelor, forța literaturii. Chiar și amărâții, analfabeții înțelegeau textul în felul lor, găseau în el lucruri care nu aveau semnificație decât pentru ei. Prindeau din zbor o frază, n-o pricepeau pe următoarea, dar nu era grav, prima își croia drum în mintea lor, erau emoționați” (p. 63).

Pentru a evoca dezolarea, suferința și lipsa de orizont a vieții din tabără, în contrast cu speranța pe care o aduce punerea în scenă a lui Hamlet, librarul folosește puterea de evocare a imaginii, aluzie la fotografia ce așteaptă a-i fi făcută de către jurnalist:

„S-ar fi zis că era un tablou pe care nimeni nu voia să-l picteze, o scenă luată dintr-un coșmar. Mai supraviețuiau doar câteva scântei de viață: un văl colorat pe capul unei femei, o cămașă în culori prea vii purtată de un copil care se juca.

Noaptea, frigul era mușcător, diabolic și perfid. Umed, glacial, pătrundea peste tot. În beznă, umbrele se mișcau încet. Ca un teatru de stafii care rătăceau printre noi. Vedeai în ele personaje neliniștitoare sau emoționante. Unul își zărea un strămoș pierdut, altul, o vecină simpatică din Balad al-Sheikh, altul, un tovarăș de joacă de la Aqabat Jabr” (p. 60).

Partea cea mai tragică a perioadei petrecute la Jabaliya este evocată cu ajutorul lui Primo Levi, Mai este acesta un om?. În urma Războiului de Șase Zile, represaliile împotriva taberei sunt teribile, iar pentru familia librarului înseamnă moartea lui Moussa, fratele cel mare, și a bunicilor, striviți de șenilele unui tanc. Imaginea pe care Nabil o readuce la viață din memorie se derulează au ralenti și este tandră și tragică în egală măsură. „Cred că am ieșit din copilărie și am pierdut toul. Nu mai știu” (p.71), notează povestitorul.

Tot în tabăra de la Jabaliya petrece Nabil perioada marilor căutări și a marilor întrebări pe care și le pune cu scopul de a înțelege soarta pe care o au el și poporul său, marcată, din punct de vedere spiritual, de Cartea lui Iov. Trebuie amintit aici că părinții lui Nabil sunt de religii diferite, tatăl creștin și mama musulmană, că el merge atât la catolici, cât și la moscheie, și că nimeni nu vede nici o problemă în asta:

„Îi puneam întrebări imamului, îi puneam întrebări măicuței. Dincolo de aparențe, dincolo de tăceri, de împrejurări, de ritualuri, de versete. Dincolo de credințe. Dincolo de certitudini. Într-un fel, îmi făurisem propria credință, amestecând poveștile îngerilor din Coran și ale apostolilor din Noul Testament. O credință care îmi inspira toleranță” (p. 52).

De la Iov, Nabil preia nevoia de a înțelege cauzele și scopul suferinței, dar nu-i acceptă resemnarea. Tânărul de atunci descoperă literatura ca mijloc de luptă împotriva ocupantului, devenind ceea ce unul dintre mentorii săi numește „un purtător de cunoaștere” (p.81). De la Iliada și Odiseea, până la Blestemații pământului a lui Frantz Fanon, Nabil învață să se revolte pentru a supraviețui. Tot acum, îl cunoaște pe prietenul său de o viață, pe Hafez, ce se visează jurnalist, pentru a fi un martor al adevărului.

Consecințele pe care Gaza le suportă în urma Războiului de Șase Zile îl determină pe Nabil să reflecteze la motivele pentru care nu poate fi obținută pacea autentică:

„Haos, umilire, distrugere. Toată viața lor, numeroși palestinieni nu au cunoscut decât acest tratament. La fel, toată viața lor, numeroși evrei nu i-au privit pe palestinieni altfel decât ca pe niște teroriști. Aceste imagini inversate explică de ce reconcilierea este imposibilă” (p.76).

Studiile de la Universitatea din Cairo stau sub influența romanului Incendiul al lui Mohammed Dib, ce redă, așa cum spune Nabil, captivitatea palestinienilor, lupta lor dinainte pierdută și rezistența caricaturizată în terorism. Grupul de prieteni, format din Nabil, sora lui, Maryam, Hiam, viitoarea lui soție, și Hafez, descoperă în Egipt lumea largă, libertatea și emoția de a învăța, dar și sentimentul datoriei de a reuși, în așa fel încât să se întoarcă și să răsplătească sacrificiile celor de acasă, ușurându-le situația. Ei fac parte dintre idealiștii care sunt convinși că eliberarea poate fi obținută prin manifeste, cărți și cunoaștere.

În Gaza revin Nabil și Hiam, cărora în curând li se va naște primul copil. Maryam pleacă în Statele Unite, iar Hafez se implică în politică. Este perioada ce urmează Războiului de Yom Kippur, iar ideile povestitorului stau sub semnul culegerii de poezii palestinianului Mourid al-Barghouti, Casa întoarcerii.

Prin Cronica smochinului barbar, text aparținând romancierei arabe Sahar Khalifeh, librarul evocă prima intifada și moartea fiului său, în vârstă de unsprezece ani, lovit de un glonț în piept de către soldații panicați când camioanele Tzahalului au luat foc. Mânat de dorința de răzbunare, tatăl iese și el la luptă, iar la finalul manifestației este arestat și ținut prizonier timp de douăzeci de ani. În închisoare citește cel mai mult și, așa cum mărturisește, „am parcurs un veac de singurătate” (p. 111).

Capodopera lui Márquez descrie cel mai bine perioada petrecută în închisoare, pierderea părinților și alinarea pe care o găsește în cărți și în corespondența cu Hafez. Rânduri emoționante sunt dedicate tatălui, cu tăcerea și aplecarea sa spre ritualuri menite să dea rost existenței, cu iubirea pentru copii, manifestându-se în eforturile de a le asigura o viață mai bună decât a lui, și mamei, pe care o vede într-o continuă mișcare și care este „păzitoarea unui foc ancestral. Cel care încălzește sufletele în aceeași măsură ca trupurile” (p. 117).

Finalul pe care librarul îl povestește nu mai este însoțit de o referință livrescă, în schimb, este îndeplinit scopul pe care l-a avut de la început întâlnirea dintre el și jurnalist, respectiv, realizarea fotografiei:

„ – Fotografiază-l pe bătrânul Nabil Al Jaber. Pierdut în mijlocul cărților lui, așa cum e pierdut în lumea asta absurdă, turbată, inumană” (p. 121).

Ceea ce Nabil numește Apocalipsa din Gaza și ceea ce devine, de altfel, Apocalipsa personală se dezlănțuie în anul 2006, sub numele de operațiunea „Plumb topit”. Hiam și nepoțica lui Hafez cad victime bombardamentelor israeliene. Fiica lui scapă cu viață și, împreună cu soțul ei și cu cei trei copii, reprezintă speranța bătrânului într-un viitor mai bun.

„De șaizeci și șase de ani ducem această luptă. De fapt, n-am cunoscut altceva. Suntem tot aici. Niște fantome, în fiecare zi puțin mai invizibile pentru ceilalți. Și pentru noi înșine. Așa cum suntem dintotdeauna invizibili pentru restul lumii” (p. 121).

Finalul, pentru Nabil și pentru Gaza, așa cum îl cunoaștem cu toții după 7 octombrie 2023, este notat de jurnalistul narator într-un scurt epilog și într-un post-scriptum al acestuia, intitulat „Masa de Ramadan”: distrugere și speranță, sfârșitul unei lumi și, poate, începutul alteia.

Povestea lui Nabil și observațiile jurnalistului conturează imaginea unui popor și a unei regiuni dominate de suferință, din care moartea, așa cum remarcă librarul, pare că și-a făcut cămin și unde antitezele coexistă:

„Norii se adună, întunecoși și umflați de ranchiună. De ce crimă se face vinovată Gaza? Aici, ploaia nu purifică. Murdărește încă și mai mult. (…) Fiecare lacrimă căzută din cer pare să ducă povara unei tristeți prea grele pentru lumea asta. Și totuși, în ciuda a toți și a toate, această ploaie lasă uneori să scape o frumusețe scandaloasă atunci când zăbovește pe un geam fisurat. În aceste licăriri fugare, Gaza seamănă cu o bijuterie stricată, stropită cu mizerie și lumină. Ca și cum Dumnezeu însuși, cuprins de o remușcare stranie, ar încerca să ofere o ultimă clipă de splendoare înainte de lăsarea întunericului” (p. 100).

Fotograful pune de altfel accentul pe autenticitatea vieții cotidiene, pe oamenii obișnuiți, și ironizează cu o tonalitate amară goana după senzațional a marilor agenții de presă, precum și manipularea imaginilor conform unor interese politice. Pentru el, străduțele ascunse, oamenii cu tabieturile lor, parfumul cafelei sau al pâinii, copiii jucându-se ori, dimpotrivă, ruinele lăsate în urmă de bombardamente, dezvăluind vieți distruse, sunt mai valoroase, deși „ziarele nu au ce face cu viața banală” (p.8).

„Nu există decât cei care urlă, cei care amenință, cei care ucid. O imagine liniștitoare pentru conștiința curată a Occidentului” (p. 23).

Dincolo de război și de suferință, din paginile romanului răzbate încrederea protagonistului în puterea cărților de a vindeca, de a contura lumi și posibilități noi, mai bune. De la tatăl lui, la fratele pierdut, la teatru, la anii de studiu și de prietenie, apoi la închisoare și după pierderea soției, Nabil este conștient că poveștile și poeziile alină și produc schimbări. Reflecții pe care orice cititor pasionat le-a intuit de-a lungul timpului sunt formulate de bătrânul librar:

„Cărțile care ne plac cel mai mult sunt cărți pe care nu le-am înțeles sau pe care am crezut că le înțelegem, dar, recitindu-le, le descoperim un alt sens, o altă fațetă, o parte neexplorată” (p. 113).

„Cărțile care-l înconjoară, îți explică, sunt clasificate după afinități secrete, după legături subtile, pe care doar el pare să le cunoască. O compoziție. În librăria lui, poezia stă alături de teatru, Racine, Homer și Kadare sunt frați, în ciuda categorisirilor, ordinii alfabetice sau genurilor. Ceea ce-și dorește: ca volumele să dialogheze în tăcere, ca alchimiile să se scrie în întuneric, în pofida lui, împreună cu el. Gârbovit de greutatea anilor. Nu în grabă. Niciodată în grabă” (p. 55).

Universul interior complex al lui Nabil este dominat de sensibilitate și empatie. Cel mai semnificativ capitol privind discreția și profunzimea suferinței sale este Un prizonier îndrăgostit. Gaza, dedicat memoriei lui Hiam. În amintire, soțul îi schițează portretul plin de lumină celei ce a avut tot timpul încredere în puterea oamenilor de a se transforma, de a se (re)descoperi prin teatru. Nabil își notează într-un carnet special tot ce a reținut despre Hiam, vorbește despre ea și o evocă, având încredere în forța cuvântului de a o menține prezentă pe cea a cărei absență este pentru librar sfâșietoare:

„Acum, când Hiam nu mai este, când absența ei îi deteriorează amintirea, în fiecare zi fac inventarul trăsăturilor ei. Scriu liste în carnetul acesta uzat și le parcurg ca s-o aud râzând” (p. 105).

Pe lângă fondul ficțional cu implicații privind interacțiunea omului obișnuit cu istoria, interacțiune ce nu are niciodată rezultate pozitive pentru cel dintâi, romanul acesta se face remarcat prin stilul extrem de limpede, curat și simplu. Este ca și cum suferința personajelor se transmite nemijlocit în imagini și cuvinte ce exprimă totul, fără a-i mai rămâne cititorului ceva de intuit. Julien Desmanges, fotograful francez, corespondent de presă în Gaza, utilizează enunțuri eliptice, notații scurte și, mai ales, persoana a II-a cu caracter impersonal, ca și cum tot ceea ce observă, tot ceea ce i se întâmplă ar putea fi trăit și observat de oricine sau ca și cum așa este firesc să se petreacă toată această experiență cu librarul din Gaza.

„În aceeași măsură uluit și dezgustat, urci spre un cartier mai puțin atins, unde comerțul funcționează mai bine.

Îl descoperi în acest haos, între chioșcul unui brutar și cel al unui cizmar. Fațada înconjurată de sute de cărți, ușa deschisă spre mii de alte volume. Și încă vreo câteva sute așezate de-a dreptul pe trotuar, pe o prelată muribundă” (p.14).

Foarte puternic, dată fiind profesiunea naratorului, este elementul vizual, dominat de culori primare, puternice, roșu, galben și negru, de simboluri, precum cămașa sfâșiată a bunicului pe drumul exilului, și de referințe la un carnaval macabru, în care granița dintre om și obiect devine fluidă:

„Este infernul revărsat la suprafața pământului. O groapă de gunoi în aer liber. Tot ceea ce vomită, distruge, îngroapă, nimicește războiul. Fațade sparte, spintecate precum hoiturile de animale. Măruntaiele din beton atârnă contorsionate, sunt răspândite pe trotuare. Casele nu mai sunt decât niște cutii toracice zdrobite” (p.11).

„Strada era galbenă. Lumina și praful se amestecau. (…) Totul era roșu: lumina, cerul, până și praful. Roșu și negru, de parcă lumea ar fi decis să piară în acea zi” (p. 69-70).

Deosebit prin diferența dintre dimensiunea redusă și complexitatea universului ficțional – istorie contemporană, meditație asupra destinului individual și colectiv, împletire între realitatea violentă și puterea cărților de a o depăși, exil, colonialism și război, confruntarea omului cu propria neputință de a se împotrivi fatalității – și prin ineditul stilului, romanul lui Rachid Benzine este o oglindă, în cuvintele personajului librar, pe care autorul o pune în fața conștiinței cititorilor.

Librarul din Gaza de Rachid Benzine