PLACEBO

Volumul de povestiri al Adrianei Neagoe prezintă o lume în care atmosfera este elementul comun, de omogenizare a structurilor epice. Prin atmosferă înțelegem mediul multicultural (social, emoțional, profesional etc.) în care personajele se confruntă cu întâmplări în aparență banale, dar al căror impact, pe termen lung, se dovedește important.

Fiecare personaj poartă cu el un bagaj de credințe adus de acasă, din țara de proveniență. Ce știi despre lume, din educația primită în familie, nu se potrivește perfect cu cerințele societății de adopție.

Autoarea știe să creeze personaje și situații edificatoare pentru ideea că, în termenii literaturii medicale cu care este pe deplin familiarizată ca medic neurolog la Boston, „transplantul” nu este pe deplin reușit. Iar transplantul se referă la schimbările de mentalitate și la efortul de adaptare la alt mediu social. Amnezia, crizele de narcisism, impostura medicală sau simplele gafe trasează contul fin al tiparelor de gândire.

Subiectul povestirilor este imprevizibil, linia narativă fiind condusă în așa fel încât să se creeze efectul de surpriză. Freddy este un cocoș foarte bătrân care devine ciulama, la masa oferită de o româncă, medic la o clinică aproape de Boston, colegilor de serviciu, spre stupefacția fostei stăpâne a lui Freddy, un pet-companie. Cum să-l pui pe Freddy în mâncare?! Ciulama e destulă și pentru a doua zi, constată liniștită gospodina.

„Când erau în ţară, nici să n-audă de gătit. Produsele de casă le erau oferite de părinți și rude și nu duseseră niciodată lipsă de ele. Pe ei îi atrăgeau cel mai mult mâncărurile de la chinezesc şi cele de la restaurantele italienești.

Imigraţia în America de Nord i-a schimbat. Au ajuns să pună varză la murat, să facă sarmale, le reuşeşte de Crăciun cozonacul și se pricep să fermenteze borșul din tărâţe. Se străduiesc să recreeze peste ocean ceea ce în țară se găsește la tot pasul, ba chiar se întrec în a se surprinde unul pe celălalt cu câte un nou transplant în lumea nouă. Andra a plantat în grădină o rădăcină de leuștean de la Montréal și acum au o tufă mare. I l-a dat o româncă, care avea una crescută dintr-o rădăcină de la un alt român care, la rândul lui, o șterpelise din Grădina Botanică. Umblă vorba că de-acolo provin toate tufele de leuștean ale românilor din Montréal.

Cărțile de bucate semnate de Al.O. Teodoreanu, Radu Anton Roman, Sanda Marin şi Silvia Jurcovan nu lipsesc din biblioteca lor și au urme de degete unsuroase.

Un singur lucru n-au reușit ei să facă: ciu-lama. Nu de un Blanquette de văcuţă duc lipsă, ci de ciulamaua de cocoș.” (p. 65)

În altă povestire, Înger, un veteran de război american învață să pronunțe cuvântul „zourele”, denumirea florilor dimineții. Apoi moare când cineva crede că a venit momentul. Se află la terapie intensivă, sub îngrijirea unei asistente românce.

Breșa și Femei puternice sunt povestiri care pleacă de la ideea că realitatea se rescrie în funcție de maladiile minții. Un „impactor”, om cu putere de fascinație din categoria narcisistă, atrage în jurul său oameni pe care-i contaminează cu credințele sale, punându-i în primejdie.

„Cazurile acestea sunt rare și periculoase. Pacturi suicidare, pacturi ucigătoare. Delirurile lor sunt molipsitoare. Un inductor şi un indus. Așa începe. Apoi cei doi îşi amplifică reciproc psihoza. E boala contagioasă a minţii. Doctorul era îngrijorat de ce se va întâmpla, de imensa răspundere care îi revenea chiar și după externare. Nu ar mai fi avut motiv legal să rețină pacientul contrar voinţei lui, dacă acela nu ar mai fi susținut că voia să-și pună capăt zilelor. Însă, odată lăsat liber, bărbatul urma să ajungă în contact cu alte persoane vulnerabile. Avea un motiv moral să nu-i dea drumul, dar un astfel de motiv nu era destul de puternic faţă de privarea forţată de libertate. Discuția doctorului cu profesorul clinicii l-a mai liniştit.

— Totuşi, cu prima nevastă nu s-a-ntâmplat.

— Au fost izolați social și atunci, dar nu destul de mult timp ca să se producă nebunia în doi.

— El rămâne un potenţial inductor cât va trăi. Pactele, dacă vor mai apărea, depind de oamenii pe care-i va întâlni și de situațiile acelor indivizi. Dacă vor ajunge să fie induşi.

— Datoria ta e să salvezi viața pacientului. Ai datoria să-l împiedici să se sinucidă. Asta este tot ce poţi face. Mai mult de atât nu ai cum.” (p. 110)

Plasarea anormalității în vecinătatea întâmplărilor cotidiene, empatia, înțeleasă în sensul înțelepciunii îngăduitoare față de slăbiciunile celuilalt, dramele ascunse, mărturisirile făcute târziu, cu voce joasă reprezintă materia tulburătoare a cărții care împrumută cititorului două lentile. Prin lentila care amplifică realitatea ne este permis, ca la un microscop, accesul la mecanismele interioare, răspunzătoare de anumite comportamente. O altă lentilă păstrează vederea de ansamblu, simplificând liniile vieții și dând imaginii panoramate, când cu umor, când cu duioșie, culoare și farmec.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

Adriana NEAGOE (n. 1956, București) a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A plecat din țară în 1990, după prima mineriadă, și s-a stabilit în Statele Unite, unde a devenit medic psihiatru. A urmat cursuri online de scriere creativă cu Florin Iaru și cu Marin Mălaicu-Hondrari. În 2021 a debutat cu volumul de povestiri Trompa lui Eustachio (Editura Casa de Pariuri Literare). A publicat în revistele Dilema Veche, Observator Cultural și Viața Medicală, precum și în mediul online. Este prezentă în edițiile Trecuturi (2023) și Relații (2024) ale antologiei KIWI (editor Marius Chivu), precum și în volumul colectiv II Lucruri Mărunte. Copilăria în Comunism (coord. Florin Lăzărescu, Editura Muzeului Național al Literaturii Române Iași, 2024). În prezent locuiește cu familia în Boston.

Las mai jos alte fragmente:

„Doctorul a stat de vorbă cu el zilnic și i-a prescris medicamente. Dar, așa cum s-a aşteptat, nici antidepresivele, nici antipsihoticele nu au avut vreun efect. Era un caz de Tulburare Psihotică Indusă. Caz rarisim. Psihozei acesteia i se mai spune și Folie à Deux. În fiecare zi, după ce părăsea spitalul, doctorul mergea la biblioteca medicală și căuta ce se publicase în lume pe această temă, prezentări de cazuri, note, statistici.” (p. 109)

„Săptămânile treceau și bărbatul nu lipsea de la niciuna dintre ședințele de grup cu pacienţii și vorbea ca un expert despre aceeași temă. Nu se bucura defel de popularitate din pricina trufiei lui, care îl făcea nesuferit. Unii îl contraziceau, alții îl ignorau, câțiva chiar îl maimuţăreau. Doctorul încerca să conducă ședințele zilnice, aplanând orice altercație între pacienți, și îl asculta de fiecare dată cu luare aminte. Orice psihiatru știe că metoda corectă prin care trebuie abordat un pacient cu delir este să nu fie contrazis, dar nici să-l facă pe pacient să creadă că el, doctorul, i-ar valida teoria. Îi putea pune doar întrebări, încercând să-i găsească punctele care nu stăteau în picioare. Bărbatul afirma că scopul extratereştrilor era de a informa pământenii de existenţa lor și că unii pământeni sunt foști extratereştri care au suferit o anumită transformare.” (p. 111)

„Şedeam acolo, neîndrăznind să deschid portiera, deși mă și vedeam aşezată pe cadrul bicicletei lui. Goneam amândoi, iar eu aruncam peria, care se făcea o pădure deasă în calea zmeului.

Băiatul, luat prin surprindere, s-a apropiat neîncrezător de maşină și s-a aplecat să vadă cine-i vorbea prin geamul întredeschis.

— Da, Cuchi mă cheamă.

— Foarte frumos nume, ca fursecul american. Ea e Marcela. Uite, ai acum ocazia să-i zici tot ce vrei tu.

— Nu aveam nimic să-i spun, voiam doar s-o invit la o plimbare cu bicicleta, dacă îi dați voie, a zis băiatul încurcat.

— Cuchi, ea are alte preocupări. Are de-nvăţat pentru medicină. De plimbat, după cum vezi, se plimbă numai cu maşina. Ai priceput?

Şi, fără să mai aștepte vreun răspuns, a dat de manivelă în sens invers și a demarat în trombă.

Mai ţin minte tonul monocord al lui Gainsbourg răsunând din casetofonul maşinii: Je suis venu te dire que je m’en vais… Aș fi interpretat versul pe cu totul alt ton, dacă aș fi avut posibilitatea să-l trimit mesaj lui Cuchi.” (p. 183)

Placebo de Adriana Neagoe