Accelerando – când pianul face un trio de excepție cu vioara și violoncelul

Când a început concertul, cerul era acoperit parțial de nori albi, cu forme ciudate; soarele se pregătea de un apus glorios, pe măsura zilei de duminică. Am stat pe treptele Bisericii Kretzulescu și am urmărit defilarea norilor pe cer, până când mi-am dat seama că nu mai e nici urmă de ei, în schimb am surprins zborul unui avion, semn că atmosfera era curată. Ca după ploaie, cum altfel. O ploaie care ne-a pregătit pe toți, muzicieni și spectatori, pentru un concert cu totul altfel, dar chiar și așa tot ne-a luat prin surprindere ceea ce s-a auzit. O întâmplare frumoasă acest concert, pe cât de reușit și de bine alcătuit, pe atât de referențial pentru tinerii muzicieni. Nu e deloc puțin lucru să cânți în aer liber, într-o duminică în care, mai mult ca niciodată, lumea și-a dorit să intre să vadă biserica; chiar dacă o bună parte din cei care au vrut să admire frescele interioare au rămas la concert, foiala acestora tot un factor de stres rămâne, unul deloc de ignorat. Dar Angela Jumugă-Cuibariu (vioară), Daria Cornițov (violoncel) și Mihnea Stroe (pian) au nervi de oțel și determinare cât pentru o orchestră întreagă, altfel nu-mi explic cum de au reușit să se sustragă realității și să construiască un univers paralel, sau suspendat, fără aproape nicio legătură cu prezentul. Paradoxal, bula asta creată ad-hoc, coconul de sunete în interiorul cărora ne-am lăsat purtați, avea (mai multă) legătură cu trecutul locului. Cred că s-au bucurat și ctitorii bisericii de ceea ce auzit, după cum s-ar fi bucurat și cel care a regândit restaurarea monumentului după planul inițial, Ștefan Balș pe numele lui. O biserică cu pridvor, extrem de bine gândită din punct de vedere dimensional, impunătoare, dar și primitoare, în egală măsură. Așa am putea descrie și atmosfera de concert: un pic de solemnitate, puțin curaj de a încerca și altceva, note de suspans și forța de a sparge tipare. Chapeau bas, Diana Rotaru, pentru alcătuirea programului, unul care a pus în valoare talentul și pregătirea tinerilor muzicieni, dar care a scos în evidență și valoarea muzicii noi, o muzică pe cât de expresivă, pe atât de sensibilă.

Anotimpurile lui Piazzola (care n-au nimic în comun cu Vivaldi)

Deschiderea concertului a aparținut unui compozitor pe cât de cunoscut, pe atât de bun. Vara și toamna, cele două anotimpuri cântate de cei trei soliști, au fixat dintru început rama concertului. Da, încă ne uităm peste umăr la ce-am trăit în această lungă vară toridă, dar în același timp, ne lăsăm purtați deja de aerul dulce-acrișor al toamnei. Culegem roadele unui anotimp al facerii depline, din care luăm cu noi pentru mai departe tăria de a construi și reconstrui. Dansatori de tango în lumina serii, stradă invadată de culoare și parfum de frunze uscate, toate sub un cer când înnourat, când senin, căci, nu-i așa, toamna nu e niciodată liniștită. Excelent dialogul dintre cele trei instrumente, semn că soliștii au învățat la timp valoarea ascultării.

Melancholia lui Arvo Pärt și nu a lui Tiersen

Dacă e toamnă, e și (puțină) melancolie. Mozart-Adagio (1992/2005), piesa celui mai cântat/popular compozitor de muzică nouă, Arvo Pärt, despre asta a fost, pentru mine, cea care m-am lăsat grijile pe zidul bisericii. O frumusețe de piesă, în care duhul lui Mozart s-a simțit cât trebuie, astfel încât iubitorii de muzică clasică să se simtă răsfățați. Mi-am plimbat privirea prin spațiul din fața bisericii, care mi s-a părut mic (ciudat!), dar intim, un spațiu al intimității create ad-hoc, în care fiecare și-a găsit locul. Niciun deranj, chiar dacă copiii erau într-un du-te-vino continuu, iar oamenii continuau să intre și să iasă din biserică. Tristeți trecătoare născute din gândul fugitiv că, uneori, viața e prea scurtă pentru a trăi toate frumusețea de care avem nevoie. Dar finalul a fost salvator, în cheie optimistă: se prea poate ca viața pe care o trăim acum și aici să fie doar un începutul unei lungi și nesfârșite călătorii.

Sera și fluturii în zbor

Am fost de vreo două ori în sere cu fluturi. De fiecare dată, m-au surprins plăcut bogăția coloristică a aripilor și dorința lor de a se așeza pe feliile de citrice așezate în locuri strategice. Uneori auzeam bătăile de aripi, alteori mă trezeam cu ei așezați pe mine, veniți de niciunde. Peste toate domnea o liniște amestecată cu șoaptele vizitatorilor; nu ne spusese nimeni să vorbim în șoaptă, dar cumva toți înțelegeam că șoaptele erau mai potrivite decât țipetele în acele momente. Fluturii sunt expresia perfectă a fragilității puternice, poate că de aici și nevoia de a nu deranja. Cei șapte fluturi ai compozitoarei Kaija Saariaho – Sept Papillons (2000) pentru violoncel solo – au zburat în spațiul din fața Bisericii Kretzulescu și au creat un dans în care s-au împletit și gândurile spectatorilor, dar și dorințele violoncelistei. Pasională cât trebuie, posesoarea unei tehnici care o recomandă deja pentru recitaluri solo, Daria Cornițov a creat punți (sau poduri?) de comunicare: între generații de oameni între timpuri istorice diferite și între spații culturale pe cât de diferite, pe atât de frumoase. Am fost într-o seră preț de câteva minute bune, dar într-una în care cerul era la locul lui, deasupra tuturor, de un albastru din ce în ce mai intens și cu nori care dispăreau rând pe rând.

Keats reinventat

Pentru mine așa a fost încheierea concertului. Piesa compozitoarei Kelly Marie Murphy, Give me Phoenix Wings to Fly(1997), s-a auzit mai mult decât perfect (da, știu, pleonasm, dar luați-l ca pe o figură de stil) și a fost cel mai bun final de concert din câte am auzit live anul acesta. Cu cele trei părți – flăcările, arderea și renașterea – pe cât de distincte/distinctive, pe atât de excelent așezate pe note, Give me Phoenix Wings to Fly a fost momentul de glorie al celor trei tineri muzicieni. O succesiune de stări și trăiri cum numai romanticilor le-a fost dat să trăiască, de intensități incandescente pe alocuri, care ne-au purtat pe noi, cei din public, în alte timpuri și pe alte tărâmuri. Mihnea Stroe a fost șocant de cerebral, Angela Jumugă-Cuibariu purtătoarea de voce a nedreptățiților, pentru ca Daria Cornițov să fie emoția întruchipată. Au trecut-o toate apele – ba nu-i stătea partitura cum trebuie pe stativ, ba îi cădeau ochelarii – și tot nu s-a lăsat învinsă! Finalul a fost de-a dreptul simpatic, partitura a căzut de tot de pe stativ fix când se auzeau ultimele note. Un final de concert cântat în forță, care a cerut foarte multă tehnică, viteza a fost cheia reușitei, iar comunicarea dintre cei trei ingredientul de bază. Și în tot acest timp,, norii au dispărut de tot de pe cer, soarele s-a ascuns în spatele blocului care adăpostește Librăria Humanitas Kretzulescu, iar oamenii s-au oprit în loc de-a binelea, care pe unde era.

Promisiunea unui concert accelerando a fost respectată întru totul. Confirmările urmează să vină și ele și tare m-aș bucura să-i aud cât de curând pe cei trei muzicieni cântând pe una sau alta din scenele din România.