Între experiență și emoție, un dialog al viorilor

În facultate, printre primele reguli învățate la unul din seminarele de istorie antică universală a fost să nu începem niciodată cu nu; și, totuși, acum am chef să încalc regula și să spun nu, nu-mi plac duelurile, ci dialogurile. De ce o regulă încălcată? Pentru că gândul ăsta nu mi-a dat pace tot timpul recitalului susținut în cadrul Concursului Internațional George Enescu 2024. Un recital își are rigorile sale: piese care să pună în valoare virtuozitatea celui/celor care îl susțin, program divers, astfel încât să aibă și „hituri”, dar și piese mai puțin cunoscute/cântate, ritmuri și stiluri diferite etc. Orice ar fi, contează înainte de orice, dozarea; cu alte cuvinte, să nu fie nici prea încărcat, dar nici să plece melomanul din sală cu impresia că a fost la un concert într-un parc oarecare.

credit foto Alex Damian

Organizatorii Concursului Internațional George Enescu – mă refer la echipa ARTEXIM – au obișnuit deja melomanii și muzicienii cu aceste concerte încă de la edițiile trecute, pentru că ele sunt cea mai bună cale de a arăta celor înscriși în concurs că membrii juriului sunt dacă nu cei mai buni, printre cei mai buni cu siguranță instrumentiști ai momentului. Pe de altă aparte, aceste concerte sunt menite să aducă publicul mai aproape de atmosfera de concurs, care are astfel ocazia să înțeleagă câte ceva din tensiunea și emoțiile acumulate de concurenți de-a lungul etapelor acestuia. Recitalurile capătă, prin felul cum strecurate în program, și rolul de tampon – ele sunt înaintea finalelor și ajută concurenții să se bucure de momentele de respiro, atât de necesare și de utile pentru o abordare corectă (și eficientă) a finalei.

Liviu Prunaru – credit foto Alex Damian

Recitalul din 13 septembrie, susținut de Liviu Prunaru, membru al juriului secțiunii de vioară al ediției 2024 al Concursului Internațional George Enescu, și Valentin Șerban, cel care a câștigat concursul în ediția 2020-2021 a fost susținut înaintea finalei secțiunii de vioară care va avea loc pe 16 septembrie. Poate că acesta este unul din motivele pentru care sala Ateneului Român a fost (aproape) plină, dar cred că mai degrabă renumele celor doi soliști a făcut posibil acest lucru. Pe Liviu Prunaru îl vedem destul de rar cântând în România, pentru că el este concertmaestru al orchestrei Concertgebouw din Amsterdam. În schimb pe Valentin Șerban îl putem vedea atât în ipostaza de concertmaestru al Filarmonicii George Enescu, cât și în aceea de solist sau în diferite formule de concert susținute în București sau în țară. Din generații diferite, cei doi au reușit un dialog real, consistent și generator de multiple interogații, semn că recitalul a fost gândit cum trebuie. Cu trei piese și două bisuri foarte diferite din toate punctele de vedere, concertul a avut o consistență specifică, născută din valoarea pieselor cântate, la care s-a adăugat sub formă de plusvaloare și măiestria celor doi soliști. Dintre cei trei compozitori ai serii, doar numele lui Eugène Ysaÿe era mai „popular”, primele două fiind dacă nu necunoscute publicului larg, aproape necunoscute. Iată cum un concert se transformă într-o lecție ad-hoc de muzică; provoci căutarea și cunoașterea profundă punând în program piese foarte cunoscute, dar și unele aproape deloc cântate pe scenele românești. Fantastică reacția lui Liviu Prunaru în timpul celei de-a doua piese, care avea opt părți: publicul aplaudă după prima parte, aplaudă și după a doua, moment în care solistul se adresează celor din sală spunând că lor le fac plăcere aplauzele, dar mai sunt șapte părți. Intervenția asta mi-a adus aminte de discuțiile născute de aplauzele dintre părțile unei simfonii, ceea ce era inadmisibil acum ceva ani, în fapt forme de a apreciere a muzicienilor venite din partea unor necunoscători. Fac aici o paranteză – dacă vrem ca aceste discuții să înceteze, poate că n-ar fi rău ca în programele de sală să fie scrise și câteva indicații cu privire la comportamentul publicului în timpul concertului, am fi cu toții mult mai câștigați, din toate punctele de vedere. Personal, nu mă simt deranjată de aceste aplauze între părțile unei suite, cum a fost cazul cu cea compusă de Grażyna Bacewicz, dar recunosc că mi-ar fi plăcut să am parte de acea continuitate generată de scuccesiunea de ritmuri și stări deloc întâmplătoare alcătuită de compozitoare. E o poveste întreagă ascunsă într-o suită, iar cea scrisă de compozitoarea poloneză (de care n-auzim până recentde curând, recunosc cinstit) care a fost foarte bine redată de cei doi violoniști, dialogul dintre cei doi a fost pus în slujba acestei povești, iar muzica a devenit astfel cel mai bun canvas pentru o frescă vie, colorată și foarte bine pusă în ramă.

Valentin Șerban – credit foto Alex Damian

Pefect justificată succesiunea pieselor în recital; debutul i-a aparținut unui romantic, a urmat o compozitoare de început de secol XX, pentru ca finalul să-i aparțină unuia dintre cei mai cunoscuți compozitori de muzică cultă, dar și dintre cei mai cântați. Am așteptat sonata lui Eugène Ysaÿe, pentru că știam că pune foarte bine în evidență tehnica, virtuozitatea muzicienilor, dar și sensibilitatea acestora, deopotrivă. N-au sacrificat nimic, dimpotrivă, au dialogat cu atât de multă eleganță și suplețe, încât de la un punct încolo mi se făcuse dor de… un duel. Ca să vezi cum mă contrazic singură! 🙂 În apărarea mea, mă gândesc la acele dueluri, în care regulile primau și motivul era din sfera onoarei, două componente pe care am ajuns să le caut cu obstinație în viața cotidiană. Un dialog condus cu eleganță de Liviu Prunaru și în care Valentin Șerban s-a simțit confortabil. Un recital marcat de bucuria de a cânta, de a avea publicul aproape. Să tot mai fie astfel de momente.