Voyeur-ii fără vină – despre Cu ochii larg deschiși de Julian Barnes

Demersul realizat de scriitorul britanic Julian Barnes în recentul său volum despre artă, tradus în românește de Radu Paraschivescu, comportă multiple implicații: pe de-o parte, Barnes propune îndepărtarea discretă de la ideea copios reluată cum că „arta nu are nevoie de cuvinte”, „arta nu trebuie înțeleasă”, în fine, „tablourile [deci arta – n.m.]trebuie contemplate în tăcere”. Nu însă printr-o radicală abdicare de la primatul afectului în perceperea unei opere de artă, ci prin uzul unei argumentări complexe și în același timp antrenante, cale sigură spre distingerea unor chei de interpretare și noi sensuri acolo unde, în mod normal, acestea scapă privirii. Pe de altă parte, (mai ales în partea a doua a acestui volum tratând pictori dintr-o perspectivă cvasi-cronologică) romancierul aderă la convingerea recurentă conform căreia, în privința lucrărilor contemporane, este necesar a se face distincția dintre artiștii veritabili, ce își pun priceperea în slujba descoperirii, și meșteșugarii de rând, nimic altceva decât epigoni și impostori pătrunși pe ușa din spate în câmpul, indubitabil (prea) vast, al artei. Nu în ultimul rând, cartea este și o plăcere estetică: înainte de toate romancier, Barnes nu își ocolește ocupația, aceea de căutător de povești, dimpotrivă; drept urmare, volumul poate fi citit și în cheia surprinzătoare a decriptării nu atât a operei, cât a vieții unor numeroși artiști.

Organizat în jurul a 17 studii apărute în diferite publicații de specialitate (ce detaliază cu precădere creația de secol XIX, respectiv XX), „Cu ochii larg deschiși” este o meditație lucidă în favoarea accesibilizării înțelesului artei, a poziționării ei în apropierea „beneficiarului”, iar nu îngrădită în spațiul restrictiv și inhibant al muzeului. Pentru Barnes, importantă este contextualizarea, decelarea diverselor sensuri în raport cu epoca și conjuncturile în care au luat naștere, prin legătura incontestabilă existentă între opera de artă și creator. În acest sens, divagația este cultivată cu precădere, dar și cu consecvență – scriitorul știe întotdeauna de unde a pornit, spre a se întoarce negreșit la teza de demonstrat. Căci, fără a fi tezist, textul este presărat cu puternice judecăți valorice, cu opinii adesea – din fericire! – neconvenționale, cu parti-pris-uri neprevăzute. Romancierul se pierde (și se regăsește) în aura de mitologic ce încarcă opera tuturor artiștilor; are obiceiul de a analiza miturile și prejudecățile iscate de personalitatea pictorilor, tocmai pentru a le descrie creația în această nouă lumină. Arareori, legăturile realizate în studiile sale pornesc de la tablou către tablou; mai curând, ele se formează pe neștiute, firesc, de la autor către opera sa. Mai precis, de la viață spre operă. De la viață spre viața recreată. Barnes este conștient de importanța contextului pentru a concepe o teorie a întregului viabilă. Pentru el, creația nu poate ființa în absența materiei prime furnizoare de sens, adică a vieții. (De pildă, iată motivul pentru care, megaloman și excentric imprevizibil, Gustave Courbet își imprimă grandomania dublată de egocentrism maladiv și pe pânză, așa cum Braque se detașează în artă de conflictul aproape înjositor cu Picasso).

Dincolo de orice, de la Géricault la Odilon Redon, de la Bonnard la Magritte, volumul se caracterizează prin acea forță (de caracter și de lucru) palpitândă, acea determinare și tendință aprigă de surclasare a celuilalt. Textele lui Barnes, tainic relaționate între ele, demonstrează că fiecare pictor a avut de purtat și înfruntat propriile lupte și vicisitudini și, mai important, că nimic nu se află acolo, pe pânză, din întâmplare. Că, de fapt, ceea ce vedem este prea puțin din ceea ce a constituit baza unei tușe trasate într-un anumit fel. Și că e nevoie de un minim ghidaj, un fascicul de lumină călăuzitor care să permită pătrunderea cititorului, în chip de exemplar voyeur fără vină, în viața zbuciumată a artistului. Acum, grație secolelor de evoluție tehnologică, avem mijloacele. Rămâne doar să știm cum să o facem, spre a nu deranja, spre a învia exact acele aspecte esențiale care să deschidă lumea claustrată în propria-i ramă. Iar conexiunile ce se pot genera între creator și creație, departe de a fi prezentate exhaustiv, constituie o eficientă invitație la descoperire și aprofundare. Aflăm că Édouard Vuillard era timid în dragoste, că Lucian Freud se prefera în afemeiat intransigent, că portretele lui Bonnard se explică prin atașamentul excesiv față de soția sa, de care era unit printr-o relație specială.

În tot cazul, aceste piste de reflecție conțin fără îndoială și un dram de speculație. Dar tocmai asta pare să îl incite pe Julian Barnes, ieșit de pe poarta vernisajelor și preschimbat pe nerăsuflate în călăuză prin hățișul artei. Cu harta la purtător, Barnes îi face cititorului cu mâna și, eseu după eseu, se evaporă către final, lăsându-l pe acesta din urmă singur, pentru o ultimă (primă, eventual) confruntare cu pictorul, cu concepțiile și cu opera sa. Cartea se rezumă la a deschide apetitul pentru artă. Iar acest lucru este, în sine, mai important decât a epuiza, a descrie totul. Pentru o binefăcătoare inițiere în lumea tabloului, nu ezitați a vă apropia de Julian Barnes. Poate în aceasta să rezide și singura sursă potențială de confuzie – în subtitlu: „eseuri despre artă”. Nu tocmai. Mai simplu: „eseuri despre pictor”.

Editura Nemira;