„Venea din timpul diez” – Bogdan Suceavă

Faptul că acest roman a apărut deja în trei ediții la Editura Polirom (mai întâi în 2004 în colecția Ego. Proză, apoi în 2010 în colecția Fiction Ltd și în 2015 în colecția Top 10+) ar fi trebuit să-mi atragă mai devreme atenția asupra sa. E drept că titlul îmi răsuna de ceva vreme în minte, cu rezonanța sa oarecum mistică, sugerând un spațiu temporal inedit, misterios – sau cel puțin așa îl percepeam eu mult înainte de a fi citit cartea. A fost nevoie însă să citesc „Miruna, o poveste” pentru ca mrejele scriiturii lui Bogdan Suceavă să se întindă și asupra mea, așa cum a făcut-o asupra multor cititori. Și atunci am început să caut și alte cărți ale sale, aceasta fiind cea despre care credeam că știu mai multe. Ei bine, s-a dovedit că nu știam chiar așa multe, o dată ce am început să citesc. Încântarea și surprinderea se luptau pentru supremație la fiecare pagină întoarsă, iar eu nu m-am putut desprinde de vraja pe care frazele o aruncau asupra mea.

Firul narativ pare destul de întortocheat, închegând mai multe planuri ce converg către același punct, antrenând personaje pitorești, situații de un umor spumos și bine țintit, încât întregul roman pare a fi o captivantă satiră la adresa societății românești de ieri, de azi și, sper, nu și a celei de mâine. Concret, acțiunea este plasată în anii nouăzeci, dar nu aș miza prea mult pe aparenta precizie temporală, marcată uneori de date clar enunțate, pentru că timpul, așa cum o sugerează și titlul, este unul dintre cele mai alunecoase elemente ce alcătuiesc romanul. Povestitorul, așa cum singur se definește cel care ne relatează aceste întâmplări spectaculoase ce se derulează furtunos în cele ceva mai mult de 200 de pagini, se plasează undeva pe marginea cadrului, observator vigilent, și ne introduce cu oareșce delicatețe în lumea fantastică pe care urmează să ne-o înfățișeze.

„Mai ții minte anii nouăzeci, cu toate tainele lor și cu toată istoria lor nespusă? Iată că acum a venit vremea să li se scrie adevărata cronică.” (pag. 7)

Și cronica aceasta are ceva din consistența unui basm modern pentru că însuși arealul asupra căruia se apleacă narațiunea se dovedește a fi o mai mult sau mai puțin fericită îmbinare a trecutului și prezentului, a vechiului și a modernului, așa cum de altfel o putem observa doar mergând la fereastră și aruncând o privire peste mult cântata, hulita și iubita capitală. În Bucureștii anilor nouăzeci pare că Raiul a coborât pe pământ. Sau cel puțin emisarii săi. Sumedenie de idei care frizează nebunia acaparează masele ce se adună în jurul lor ca oile. Astfel aș putea rezuma superficial ceea ce se petrece în paginile romanului lui Bogdan Suceavă. Însă nu-mi plac abordările superficiale, iar „Venea din timpul diez” comprimă atât de multe esențe, încât ar fi nedrept să vorbesc despre ele pe repede-înainte. Dacă aș fi o profesionistă a literelor, doar titlul mi-ar fura câteva pagini, cu a sa sintagmă provocatoare de gândire – căci nu poți să nu te întrebi ce vrea să zică acest „timp diez”. Diezul, în teoria muzicală, se referă la ridicarea cu un semiton. Aplicat la ceea ce se întâmplă în romanul de față, în mod special la timp, aș putea spune că diezul amintit are în vedere un timp aflat deasupra celui la care ne raportăm sau, poate, că nucleul romanului poate depăși foarte bine limitele temporale trasate. Însă nici comentariile prea lungi nu sunt pe placul meu, pentru că ajung să plicitisească masele, dacă îmi e îngăduit să reiau termenul de mai sus.

Personajul care suscită interesul tuturor taberelor ce apar în scenă este Vespasian Moisa, considerat un profet al vremurilor noi, care adună în jurul său o mulțime considerabilă de adepți, având ca punct de pornire strămoșeasca noastră credință ortodoxă, care își caută noi repere, în ton cu vremurile. Semnul pe care îl poartă pe piept, considerat a fi o reprezentare a hărții Bucureștiului, constituie un motiv suficient ca el să intre în atenția publicului doritor de senzații tari. „Teoreticienii” ce se adună în jurul lui reușesc să creeze un amplu fond de idei (pe care eu le-aș numi trăznite, dar pe care aceștia le propovăduiesc cu toată seriozitatea și crezând profund în adevărul lor). În fond, aflarea și promovarea adevărului suprem pare să fie scopul grupării din jurul lui Vespasian Moisa, dar și al celorlalte secte, cum sunt ele numite de cadrele SRI însărcinate cu investigarea lor. Cei numiți ștefaniști, datorită cultului lor pentru domnitorul moldav, sunt la fel de convinși că ei dețin adevărul și sunt deciși să lupte pentru el prin orice mijloace, dar mai ales prin cele violente, așa cum au interpretat ei că s-ar cuveni să o facă studiind cronicile istorice privind perioada domniei lui Ștefan. Mai avem în fundal și adepți ai celui considerat fiul Arhanghelului Mihail, dar și o grupare satanistă care se luptă cu ștefaniștii în preajma Pieței Matache.

La fiecare pagină găsești câte ceva care să-ți stârnească râsul, deși, dacă citești printre rânduri, ar putea să te apuce și plânsul. E suficient să citești abracadabranta Teorie a vibrațiilor, sau să afli că limba română este veche de vreo 7000 de ani și, nu doar atât, dar ea poate oferi cheia descifrării leacurilor tuturor bolilor. Un prim pas în această direcție este descoperirea leacului pentru calviție – „O fiertură de mătrăgună în care se mai puneau și hidroxid de sodiu, piele uscată de capră, Coca-Cola și unt (…)” Foamea de leacuri miraculoase și nevoia de a avea un fundament material pentru manifestarea credinței (în orice) se împletesc de minune și se concretizează în mod aproape firesc, urmând logica lucrurilor, în gruparea Vestea Domnului.

Amuzantă este și ancheta ce se desfășoară asupra acestor grupări cu caracter religios – ofițerii SRI oferă la rându-le imagini superbe – fie că ne referim la colonelul Focșăneanu, care, copleșit de amploarea evenimentelor, afirmă: „Nimeni n-a prevăzut vreodată că în România pot să apară atât de multe idei tâmpite simultan. E ceva de neimaginat. Nu avem atâţia oameni să raportăm despre ele, darămite să acţionăm.”, fie că privim la locotenentul Trăistaru care, chiar și în chip de motan (transformat astfel de uzbeci în timpul unei misiuni de filaj) își urmează cu dăruire vocația și își face meseria cum poate mai bine – ce-i drept, e mult mai ușor să te strecori în preajma anumitor persoane când ești pisică 🙂 și astfel să obții tot soiul de informații prețioase. Transformarea aceasta nu mi s-a părut atât de bizară pe cât ar fi trebuit, doar nu demult citeam într-o povestire a lui Márquez despre femeia transformată în păianjen. În cazul de față, ea sugerează că încurcate și nemaivăzute sunt căile de obținere a informațiilor. Și oricum, acest agent inedit nu este mai bizar decât obiectivele pe care este însărcinat a le urmări.

„Căci mulți profeți au cunoscut Bucureștii în toate vremurile și sub toate domniile, dar toți au venit de nicăieri, toți au zis câte ceva și din spusa lor s-a ales praful și batjocura, indiferent ce amestec de teorii nemaipomenite ar fi fost acolo și ce consilieri înțelepți ar fi avut. De nicăieri către nicăieri, așa s-a întâmplat…” (pag. 235)

„Cu acest popor de nebuni n-ai scoate-o la capăt nici dac-ai fi Hristos însuși venit a doua oară (…)” (pag.235)

„Venea din timpul diez” nu este o carte ușoară, chiar dacă o poți citi cu ușurință. În urma ei rămân gânduri care colcăie în mintea celui care o citește și acesta e unul din semnele ce indică o carte bună. Mă întreb, printre altele, cui datorează mai mult acest roman – imaginației autorului sau realității ce a provocat imaginarul?

Editura: Polirom