Într-o lume din ce în ce mai supusă tehnologiei și beneficiilor utilizării acesteia, într-o lume în care pare că-și face loc din ce în ce mai mult bionicul și tot ceea ce ține de era postumanului, să vorbești despre morală și ce mai este moral/imoral în acțiunile noastre pare a deveni necesar, dacă nu de-a dreptul imperativ categoric. Este din ce în ce mai evident că tindem să scăpăm controlului conștient efectele modernității/modernizării: roboții își capătă o identitate a lor proprie, supertehnologizarea, atât de dorită zeci de ani la rând, pare să se întoarcă împotriva oamenilor din diverse motive (care se cer explicate pe îndelete în altă parte). Dar cred că una dintre cele mai mari dileme ale omului contemporan este cea legată de plăcere: fie că e ea personală, fie că vorbim de una mai generală, obținerea ei tinde să anuleze de multe ori tot ceea ce ține de regulă și, implicit, de morală: ca să obținem plăcere încălcăm reguli, trecem peste orice limită a bunului-simț etc. Și astfel anulăm în numele unei plăceri pur individuale drepturi obținute cu atât de mare greutate, încălcăm libertățile altora, sacrificăm chiar și viețile celor dragi.
Nu s-a pus nicio clipă la îndoială că plăcerea de natură spirituală este superioară uneia trupești; dar astăzi ne întrebăm adesea la ce ne mai trebuie să cultivăm spiritul, ce este spiritul și cum trebuie să avem grijă de el. În strânsă legătură cu plăcerea spirituală este noțiunea de „spațiu privat”, pentru că de multe ori acțiunile care conduc la obținerea unei plăceri de natură spirituală presupun izolare într-un spațiu intim/privat, asigurarea unei liniști exterioare, fără de care atingerea celei interioare devine imposibilă. Și menținerea unei limite firești între spațiul public și cel privat devine o adevărată corvoadă în zilele noastre. De aceea, cred eu, mai toate distopiile și mai toate SF-urile pun în fața ochilor cititorilor spații publice, enimanente publice, în care indivizii fie par pierduți în marea masă a colectivităților, fie par etern inadaptați, fie ajung să-și anuleze sine die orice drept, inclusiv cel la viață, pentru că orice efort de înțelegere a lumii exterioare ajunge să li se pară inutil și fără rost.
REFUGIUL de Jennifer Haley, în traducerea lui Ionuț Grama, este o piesă de teatru care ne duce în lumea SF-ului extrem de bine construit. Cinci personaje, cu roluri foarte bine conturate și împărțite, transformă Refugiul în alternativă la o lume a prezentului care a ajuns extrem de inconfortabilă sau prea constrângătoare. Dacă Sims/Papa a văzut în nașterea Refugiului cea mai bună cale de a obține bani, ei bine, ceilalți văd în Refugiul lumea tuturor posibilităților, locul unde plăcerea face casă bună cu libertatea dusă la stadiul de „am voie să fac orice”. Și pentru menținerea unui echilibru între prezent și viitor, între ceea ce există și fantezie o avem pe Morris, care la început pare foarte sigură pe ea și dă impresia că-și cunoaște menirea și, mai mult, că nu precupeţeşte niciun efort în a aduce oamenii pe calea cea bună. Numai că povestea o să aibă un alt final, mai puțin clasic, sau mai puțin așteptat; oricât am crede noi în rețete, uite că aici nu se prea aplică (unul din marele merite ale autorului piesei aici rezidă).
Să cauți obținerea plăcerii trupești cu orice preț, să-ți pui în practică și cele mai ascunse fantezii, chiar și atunci când ele au în centrul lor o copilă nevinovată și jocurile erotice cu aceasta, pare să devină un subiect de teatru social. Și, cumva, Refugiul poate intra lejer și la această categorie, deși eu nu cred neapărat în delimitarea strictă a formelor de artă teatrală. Punerea Refugiului în scenă la Teatrul Odeon asta mi s-a părut din start a fi adevărata provocare. Și trebuie să mă explic plecând de la ce-mi trecea mie prin cap așteptând să înceapă piesa. Mă uitam la straturile de vopsea (obositor de albă) date peste lemnul care servea drept mască pentru calorifere sau pentru instalația de încălzire; în unele locuri aproape că nu se mai observă detaliile florăriei destul de vechi. Mă uitam la mocheta sălii de spectacol și la plușul fotoliilor și mă gândeam cât mai durează până se va reabilita complet clădirea (mi-am adus aminte cum am văzut eu o serie de conferințe la Sala Studio, pe când subsolul clădirii era în plină consolidare). Și-mi ridic ochii spre tavan, unde luminile deja clipeau intermintent în ritmul muzicii lui Silent Strike (excelentă alegerea – acum ceva ani ascultam în buclă muzica lui). Și atunci am realizat că sala și însăși clădirea Odeonului vor servi drept contrast pentru lumea de pe scenă. Și nu m-am mai întrebat de ce a ales Horia Suru să monteze la Odeon un SF.
Scenografia a servit prompt cauzei: a creat un Refugiu, dar nu Refugiul cel atât de invocat de personaje – acolo unde copacii verzi par să aibă rol important – ci un Refugiu al prezentului-în-prezent. De multe ori, jocurile cu planurile și bascularea personajelor dintr-unul în altul au dat senzația aceea de inadaptare – personajele ajung să nu se mai simtă confortabil nici în prezentul lor, trăit, nici în prezentul dorit, imaginat. Că au fost momente în care părea că actorii încurcă planurile am pus-o pe seama oboselii lor sau pe seama unei inadecvări trecătoare. Mugur Arvunescu și Ionuț Grama mi s-au părut a fi cei mai în formă, cu poftă de joc. În schimb, Nicoleta Lefter mi s-a părut obosită, depășită de rol în câteva momente (au fost și câteva bâlbe deranjante). Cezar Antal putea să dea mai mult, mi s-a părut prea reținut în momente-cheie. Grația Sandrei Ducuță a anulat multe din inerțiile de joc ale lui Doyle, salvând multe din scene. Oricum, mi-a plăcut mult soluția regizorală adoptată de Horia Suru, pentru că n-a încărcat foarte mult scena, lăsând să cadă accentul pe jocul actorilor și pe capacitatea acestora de a da formă dilemelor personale: sacrificăm de dragul plăcerii și fanteziilor personale orice, inclusiv dreptul de a ne simți umani?
La intrarea în sală două doamne respectabile o întrebau pe doamna de la garderobă dacă spectacolul e bun; după aplauzele de la final cu care au fost răsplătiți actorii tind să cred că le-a plăcut. Da, e un spectacol care-ți cere timp special pentru reflecție, un spectacol care te scoate din zona de confort și te forțează să-ți cauți singur răspunsurile la întrebări legate de dorințe și plăceri personale. Și e printre puținele spectacole pe care vreau să-l revăd.
REFUGIUL de Jennifer Haley
Traducerea: Ionuț Grama
Morris: Nicoleta Lefter
Sims/Papa: Mugur Arvunescu
Doyle: Cezar Antal
Iris: Sandra Ducuță
Woodnut: Ionuț Grama
Regia: Horia Suru
Decorul: Maria Miu
Costumele: Diana Sav
Muzica: Silent Strike
Visuals: Dan Basu
Light design: Diana Miroșu
Fotografii de: Andrei Runcanu
