O simplă înghiţitură de crocodil…

Titlul şi apoi elementele de paratext sunt lămuritoare. Cartea lui F.M. Dostoievski despre asta este, despre un crocodil care înghite un domn: Crocodilul. O întâmplare nemaipomenită sau Păţania din Pasaj. Imediat, pe pagina de gardă, se face următoarea precizare:

„Poveste adevărată despre un domn de o anumită vârstă şi cu o anumită înfăţişare, care a fost de viu şi pe de-a-ntregul înghiţit de un crocodil din Pasaj, precum şi despre cele ce au urmat după această întâmplare.”

Cititorul este pe deplin avertizat în privinţa subiectului, „o simplă înghiţitură de crocodil”, doar că maniera în care este scrisă această nuvelă aminteşte, mai curând, de alţi doi mari scriitori, Cehov şi Kafka. Ironie îndreptată împotriva snobismului unei clase sociale medii, cea a funcţionarilor, prezentarea unor situaţii dramatice care alunecă în ridicol, neaşteptate întorsături ale istorisirii, toate acestea sunt elemente greu de găsit, ca amprente stilistice, în proza psihologică a lui Dostoievski. Subiectul este din Kafka, cu tot cu elementele absurde, iar limbajul cu dublu tăiş aminteşte foarte tare de schiţele lui Cehov, cu toate că, prezentat în toată splendoarea lui, crocodilul pare rupt din „Livadă…”, e din altă epocă, este un „străin”, e un crocodil apatic, victimă a… climei:

„Chiar de la intrare, de-a lungul peretelui din stânga, era aşezat un ditamai lădoi de tablă, un fel de cadă acoperită cu o împletitură de sârmă groasă, având pe fund, cam de o palmă, un strat de apă. Şi uite, aici, în această băltoacă, zăcea întins crocodilul, mare cât toate zilele şi ţeapăn ca un buştean, de parcă-şi pierduse toate funcţiile biologice în contact cu clima noastră umedă şi atât de puţin prielnică străinilor. În primul moment, dihania nu ne-a stârnit cine ştie ce interes.

̶ Vasăzică aşa arată un crocodil! rosti cu glas tărăgănat Elena Ivanovna, vădit dezamăgită. Drept să-ţi spun, eu mi-l închipuiam… altfel!

E mai mult decât probabil că şi-l închipuia încrustat cu diamante!”

Toate relele vin de la femei, asta ştim de la Homer. Nu face excepţie tânăra soţie a unui funcţionar rus, o femeie frumoasă, iubitoare de mondenităţi şi declarat adeptă a experienţelor noi, dătătoare de palpitaţii. Dacă n-ar fi fost dorinţa ei „irezistibilă” de a vedea „monstrul proaspăt adus în capitală” şi vizitabil contra sumei de 25 de copeici, nici soţul ei, îndrăgostit încă de ea, n-ar fi considerat că este potrivit ca, înainte de concediu, să treacă prin „Pasaj” şi să intre într-o încăpere în care, pe lângă crocodilul faimos, se mai aflau câţiva papagali şi nişte maimuţe.

Din postura de martor, un narator de persoana I relatează, pretinzând că tot ce se povesteşte s-a petrecut întocmai, fără exagerare, o întâmplare neobişnuită. Împreună cu cei doi soţi, funcţionarul rus şi soţia lui, naratorul intră şi el în burta unui crocodil, nu direct, ci prin poveste. Exactitatea este un motiv pentru care lucruri greu de crezut capătă verosimilitate. Aşadar, nu despre un om transformat kafkian în gândac este vorba, ci despre un om înghiţit, la propriu (şi la figurat) de un crocodil:

„Era în anul de graţie una mie opt sute şaizeci şi cinci, la 13 ianuarie curent, orele fix douăsprezece jumătate la amiază, când Elena Ivanovna, consoarta lui Ivan Matveici – eruditul meu prieten -, coleg de birou şi întrucâtva rudă mai îndepărtată -, îşi exprimă dorinţa arzătoare de a vedea crocodilul expus, contra taxă, la panorama din Pasaj. S-a potrivit ca tocmai atunci Ivan Matveici să fie în concediu (avea, de altfel, în buzunar paşaportul pentru o călătorie în străinătate, unde se ducea mai degrabă dintr-o sete firească de a cunoaşte lucruri noi decât din motive de sănătate) şi deci cu desăvârşire liber în acea dimineaţă. Ca atare, nu numai că nu se împotrivi câtuşi de puţin acestei dorinţe irezistibile a consoartei sale, dimpotrivă, o împărtăşi cu entuziasm, îmboldit de o legitimă curiozitate.

̶ Strajnică idee! Exclamă, plin de încântare, Ivan Matveici. Nu strică deloc să vedem cum arată un crocodil. Unde mai pui că în felul acesta vom avea prilejul chiar aici, în ţară, înainte de a pleca în Europa, să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu unul din băştinaşii ei.”

Crocodilul pare mort. Negustorul neamţ care-l adusese în expoziţie protestează vehement, apărându-şi achiziţia. Vizitatorii, mai ales Elena Ivanovna, se declară dezamăgiţi. Pentru Ivan Matveici apare un prilej de a se arăta viteaz în faţa soţiei, aşa că, fără ezitări, se apropie de „monstru”. Vanitatea este un păcat capital, la care se adaugă şi imprudenţa de a iubi o femeie nesocotită:

„ ̶ O, nu-ţi fie teamă, draga mea, strigă în urma noastră Ivan Matveici, încântat că poate să se grozăvească în faţa consoartei sale. Acest somnoros locuitor al împărăţiei faraonilor nu ne poate face niciun rău.

Şi rămase lângă lădoi. Mai mult decât atât, scoţându-şi o mănuşă, începu să gâdile crocodilul pe la nări în dorinţa, după cum ne-a mărturisit mai târziu, de a-l face să mai şuiere o dată.”

Urmează o pagină de proză noir, în maniera lui Edgar Alan Poe. Totuşi, nici Rabelais nu este departe, căci înghiţirea, în sine, este o întreagă odisee, aşa cum erau, în romanul scriitorului francez, şi celebrele îngurgitări ale Gargamelei sau ale lui Pantagruel. Crocodilul se „opinteşte”, sughite de mai multe ori, râgăie, se îneacă, chinuit de faptul că Ivan Matveici nu e chiar un „boţ”, are „forme proeminente”. Atât de mult durează coborârea în pântecul monstrului, încât martorii au timp să înregistreze fiecare detaliu şi să se simtă fericiţi că şansa a făcut ca altcineva, şi nu ei, să se găsească într-o asemenea situaţie. Victima face mai multe salturi în aer, pentru a fi, în clipa următoare înghiţit din nou. Erudiţia („eruditul meu prieten”) nu-i foloseşte la nimic acestui om căruia, în complicatul proces al înghiţirii, îi cad şi ochelarii de pe nas:

„Văzui pe nefericitul Ivan Matveici prins de mijloc între fălcile înspăimântoare ale crocodilului şi suspendat în aer, bălăbănindu-şi disperat picioarele. Apoi, cât ai zice peşte – dispăru. Dar să descriu totul pe-ndelete, de-a fir a păr, căci trebuie să vă spun că, rămânând tot timpul nemişcat, am putut observa întreaga scenă ce s-a desfăşurat sub ochii mei cu atâta atenţie şi curiozitate, cum nu mi le-aş fi bănuit vreodată. Căci – gândeam în acea clipă fatală – ce-ar fi fost dacă în locul lui Ivan Matveici o păţeam eu? Ce năpastă ar fi căzut pe capul meu!

Să ne întoarcem însă la întâmplarea cu pricina. Crocodilul începu să-l răsucească pe Ivan Matveici între fălcile lui groaznice, îndreptându-l cu dosul spre gâtlej, şi-i înghiţi întâi picioarele; apoi, într-un râgâit înfiorător, îl scoase puţin afară pe sărmanul meu prieten, care încerca din răsputeri să scape din strânsoarea dihaniei, agăţându-se cu mâinile de marginea lădoiului, şi-i înghiţi de data asta până mai sus de şale. Apoi îl săltă afară cu alt râgâit şi-l mai înghiţi o dată şi încă o dată. În chipul acesta, Ivan Matveici dispărea treptat-treptat de sub privirile noastre. În cele din urmă, cu o ghiorţăitură formidabilă, crocodilul îl înfulecă în întregime, fără cea mai mică urmă, pe eruditul meu prieten.

Se putea urmări, de altfel, cum Ivan Matveici aluneca în pântecul dihaniei, conturându-i-se toate formele proeminente. Din nou era cât pe ce să strig, când perfidul destin vru să ne mai joace o dată festa: crocodilul se opinti, înecându-se pesemne cu boţul acela imens pe care-l înghiţise, căscă din nou gâtlejul înfricoşător şi din el, odată cu ultimul râgâit, ţâşni, pentru o clipă numai, capul lui Ivan Matveici, cu o expresie de deznădejde întipărită pe faţă, în timp ce ochelarii, căzându-i de pe nas, se rostogoliră pe fundul lădoiului. Părea că acest cap disperat se mai ivise o dată doar pentru a arunca o ultimă privire asupra lumii din afară şi pentru a-şi lua rămas-bun în gând de la toate plăcerile vieţii. Dar zadarnică i-a fost încercarea, căci dihania, adunându-şi puterile, se mai opinti o dată, înghiţi cu nesaţ şi – cât ai clipi din ochi! – capul se făcu nevăzut, de data asta pe vecie.”

Cel înghiţit nu poate fi „extras” din crocodil, de vreme ce negustorul neamţ nici nu ia în calcul această soluţie care ar aduce prejudicii dihaniei. Prin urmare, Ivan Matveici este condamnat să rămână acolo, unde, de altfel, se simte foarte bine şi de unde va începe, ţinând discursuri, un fel de revoluţie, utopică, aşa cum sunt toate revoluţiile. Până una alta, pentru ca frumoasa lui soţie să nu aibă de suferit, în plan financiar, se ajunge la concluzia că funcţionarul ar putea fi considerat „în interes de serviciu”, deşi, oficial, este în concediu, fiind acolo, în burta crocodilului, pentru a culege informaţii, la faţa locului! Şeful lui Ivan Matveici este convins că, în felul acesta, publicul va aprecia gestul făcut de funcţionar, din „grijă pentru cultură”. Opinia publică este, ca de obicei, suverană.

Nuvela lui F.M. Dostoievski este, fără îndoială, şi o parabolă. Până la urmă, comică sau nu, această înghiţire este o coborâre în Infern. Textul dostoievskian, lectură absolut fascinantă, invită la reflecţie – orice coborâre riscă să devină o cădere, o moarte simbolică:

„Imaginaţia coborârii va necesita mai multe precauţii decât cea a ascesiunii. Ea va cere platoşe, costume de scafandru, sau chiar însoţirea de către o clăuză, un întreg arsenal de maşini şi maşinaţii mai complexe decât aripa, acel apanaj atât de simplu al zborului. Întrucât coborârea riscă în orice clipă să se confunde şi să se transforme în cădere.” (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p. 202)

Crocodilul de F.M. Dostoievski