Yōko Ogawa este scriitoare japoneză, autoare a peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. De-a lungul timpului, proza i-a fost apreciată cu premii importante precum: Premiul Akutagawa, Premiul Yomiuri, Premiul Librarilor Japonezi, ș.a.m.d. În anul 1998, publica romanul Kôritsuita Kaori, tradus în limba română de Raluca Nicolae la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.
Cartea debutează cu o călătorie, unde tânăra jurnalistă Ryōko așteaptă zborul Viena-Schwechat la Praga, cu o întârziere de cinci ore. Poarta de îmbracare C-37 avea să se transforme într-o poartă către o nouă lume, singura care avea să îi dezvăluie cine fusese Hiroyuki cu adevărat, cine fusese iubitul ei înainte de a decide să fugă de tot, chiar și de propria umbră din trecut. Acțiunea romanului se plasează temporal în planuri diferite, care reușesc să se armonizeze și să se îmbine extrem de bine, astfel încât cititorul este purtat dinspre prezent spre trecut, fără a simți o cezură narativă. Relatarea începe în prezentul dramatic și greu suportabil în care Ryōko are nevoia imperioasă de a merge pe urmele iubitului său, de a afla pas cu pas despre existența lui pe care mereu i-a tăinuit-o. Astfel, pornește într-o lungă călătorie despre care nu poate anticipa nimic, un itinerariu către necunoscut, către lumea din străfundurile celui alături de care trăise și despre care realizează că nu știe mai nimic. Prin gândurile și întrebările personajului feminin, cititorul este transpus în momentul zero, acela în care începe, de fapt, totul.
Călcam rufe în camera de zi când asistenta medicală m-a sunat să mă anunțe că Hiroyuki murise […] – S-a sinucis la serviciu. A băut alcool etilic […] M-am întors la masă și am continuat să-i calc cămașa albă. Știam că ar fi trebuit să plec imediat. Nu trebuia decât să-mi îndes portofelul în buzunar și să sar într-un taxi până la spital. Și totuși, mâna mea continua să miște fierul cu o voință proprie, de parcă cel mai important lucru din lume ar fi fost să termin de netezit gulerul cămășii unui mort…
Moartea lui Hiroyuki vine ca un trăsnet. Un tânăr parfumier, cu o viață aparent așezată, care cu o seară înainte sărbătorise împreună cu iubita sa un an de relație, aflat într-un plin proces de concepere a unui nou parfum special pentru ea, alege să bea alcool etilic și să plece fără niciun fel de explicație, așa cum își părăsise și prima parte a vieții. Parfumul la care lucra se numea Izvorul memoriei, iar pe sticla sa erau gravate pene de păun, nu orice pasăre, ci una care va deveni un laitmotiv în planul oniric al romanului. Odată ajunsă la laboratorul în care se întâmplase totul, tânăra se lovește de acest spațiu străin în care iubitul său lucra, adulmeca miresme și crea parfumuri, dar și de răceala trupului acestuia pe care nu îl poate recepta ca fiind lipsit de viață. Printre sunete, Ryōko murmură pentru ea, dar și pentru el: De ce să fi băut lichidul acela dezgustător?! O întrebare care avea să rămână fără răspuns. Însă, din acel moment, trecutul bărbatului începea să iasă la suprafață. Iubita sa află că acesta are un frate despre care nu îi pomenise niciodată nimic. Tot ceea ce îi spusese despre familia lui fusese că au murit cu toții. Akira va reprezenta pentru tânără o parte din poveste, o legătură cu trecutul iubitului său, dornic să o ajute să afle mai multe despre trecutul acestuia.
Pentru Ryōko începea apăsătorul periplu al doliului, al întrebărilor chinuitoare, al drumurilor la capătul cărora niciodată nu știa ce avea să găsească sau pe cine. Se pierde între amintiri și micile mistere din personalitatea lui Hiroyuki pe care la momentul acela nu reușise să le dezvăluie, dar care toate căpătau sens. Cine fusese, de fapt, iubitul său?
Inima îmi bătea mai tare de fiecare dată când Akira povestea despre acest Hiroyuki necunoscut mie. Nu știu ce-mi doream mai cu ardoare: să aflu mai multe despre el, sau să-mi astup pur și simplu urechile. Oare care dintre noi îl cunoscuse mai bine – el, sau eu? Aveam aceeași reacție de gelozie ca atunci când îl întâlnisem la morgă. Era un sentiment căruia n-aș mai fi vrut să-i cad vreodată pradă. Am strâns fiecare lucrușor aranjat cu migală de Hiroyuki și l-am pus în cutii de carton. Era ca și cum aș fi cojit o fărâmă lunecoasă de timp. Cu toate acestea, îmi doream foarte mult să aflu de ce se sinucisese.
Amintirile lui Akira și cele ale lui Ryōko încep să ccompleteze felul de a fi al Hiroyuki, dar, nici pe departe, complet. Ajungând în ceea ce mai rămăsese din familia iubitului său, tânăra intră într-un labirint la marginea dintre real și misterios, într-un templu al trofeelor de la concursurile de matematică pe care, pe atunci adolescent, băiatul le câștiga unul după altul, având sprijinul necondiționat al mamei sale, acum o bătrână ale cărei momente de luciditate erau din ce în ce mai rare, însă care își păstrase cu sfințenie ritualul lustruirii trofeelor; acestea îi aminteau de un timp prețios al propriei sale vieți. „Sala Trofeelor” era un vestigiu în sine. Mobilă veche, podeua scârțâind, tocurile ușii tocite și, mai ales, accesul restricționat, nimeni nu avea voie să intre acolo fără acordul mamei, cea care își ferecase fiul între acei pereți și între acele obiecte, singurul loc în care Hiroyuki încă era viu.
Nu era ușor să fac legătura dintre băiețelul pasionat de patinaj, adolescentul care rezolva fără niciun efort probleme la matematică și bărbatul care se închidea ore în șir în atelierul de parfumuri. Deși venisem aici în căutarea trecutului, mă pomenisem visând cu ochii deschiși la o altfel de realitate. Poate că, într-o lume, necunoscută mie, Rooky ar patina legat la ochi, urmând conturul desenului făcut de fetița cu mănușile roz legate la gât. Sau poate că, după ce ar lua iar nota maximă la un concurs de matematică, ar primi un trofeu fabulos și s-ar urca pe podium a nu știu câta oară.
În roman apar și elementele din sfera magiculu și magiei, o peșteră adâncă unde domneau arome de orhidee, crini sălbatici, iasomie, cactuși, lotuși, arbori de cauciuc, cocotieri pitici, bananieri, la capătul căreia se afla o grotă cu rocă dură înconjurată de mușchi moi, catifelați. În acest loc, Ryōko întâlnește un personaj misterios care o invită să ia loc și cu care începe un dialog rupt din irealitate. Totul era învăluit într-o ceață misterioasă, dublată de apariția a cinci păuni, vietăți secvențiale, dar semnificative.
Cinci păuni au pășit agale din întuneric, zgâriind cu ghearele roca aspră. Nu păreau deranjați de prezența mea. Și-au arcuit gâturile, și-au legănat crestele și și-au foșnit neobosit penele. Unii s-au băgat sub rafturi, alții s-au așezat la dreapta mea sau au băut din apa care se adunase în adânciturile stâncii.
Inima păunilor se conservă în pânză înmuiată în smirnă și este păstrătoarea amintirilor celor care și le-au destăinuit. Hiroyuki fusese și el acolo, își lăsase parfumul în urmă și amintirile. Astfel, dezvelind inima păunului, Ryōko avea acces la trecutul iubitului său. Aceasta trecea pragul unei lumi uitate. Totul era acolo, se dezvăluia scenă cu scenă.
În mâini țineam inima de păun. Printre degete mi se prelingeau picături de smirnă. Întunericul revenise. Paznicul mă privea în tăcere. Am pus inima la loc și am închis vasul cu capacul. Tenebrele mi-au uscat imediat palmele și lucrurile care până nu demult prinseseră contur în fața mea au fugit să se ascundă în cel mai tainic ungher al peșterii.
Căutarea lua sfârșit pentru tânără, inima păunului îi arătase, într-un mod miraculos, ceea ce nimeni nu putuse să-i împărtășească. Ryōko își relua existența de unde rămăsese atunci când timpul își rătăcise cronologia, revenise la munca de ziarist independent, dar lumea își pierduse culoarea, devenise ternă.
Romanul Parfum de gheață este o scriitură clară și fermecătoare, o carte încărcată de realitatea dură a pierderii, a doliului și a durerii, a căutării, cât și o călătorie în afara timpului, pe meleagul infinit al misterului și enigmei.
Parfum de gheață de Yōko Ogawa
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Raluca Nicolae
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-606-097-493-2
