Edward J. Watts este profesor de istorie romană și bizantină la Universitatea din San Diego. Centrul său de interes se situează în Antichitatea târzie, explorând sistemul instituțional și gândirea acestei perioade. Este autorul mai multor lucrări de specialitate, printre care și al lucrării The final pagan generation: Rome’s unexpected path to christianity, tradusă în limba română de Wilhelm Tauwinkl și Dan Siserman la Editura Humanitas, în colecția Istorie.
Cartea este structurată în zece capitole însoțite de introducere, note, bibliografie și indice de nume, fiind organizate cronologic și constituind, în detaliu, microistoria lumii secolului al IV-lea, o lume aflată la granița dintre păgânism și creștinism, surprinzând întrepătrunderea celor două planuri religioase, aplicate la nivelul organizării statale, la nivel educațional și social. În aceeași măsură, istoricul delimitează riguros cele două generații analizate în carte, prin propriile lor trăsături, dar, în același timp, conturează și constantele între ultima generație de păgâni și prima de creștini. Cercetarea debutează tocmai cu definirea sintagmei din titlu, ce înseamnă, de fapt, ultima generație păgână și unde se situează din punct de vedere cronologic în lungul secol al IV-lea. Astfel, în accepțiunea autorului,
ultima generație păgână este formată din ultimul grup al elitelor romane, atât păgâni, cât și creștini, care se născuseră într-o lume în care majoritatea credea că ordinea religioasă publică păgână din ultimele milenii va continua la nesfârșit. Aceștia erau ultimii romani care au crescut într-un mediu care nu-și putea închipui o lume romană dominată de o majoritate creștină.
Conținutul lucrării este unul care se dorește a fi echilibrat, stabilind legături clare și solide între context și personalități, între general și particular, construindu-se astfel o imagine de ansamblu a unei lume studiată de cele mai multe ori la nivel macro și prea puțin sau deloc la nivel microistoric. Se subliniază limpede diferențele de viziune între cele două generații prin raportare la societatea și statul în care trăiau, maniera în care mentalitățile se schimbaseră din prima jumătate a secolului în a doua jumătate a acestuia. Din acest motiv, volumul de față poate fi considerat și o excelentă analiză de istorie a mentalităților, prin aplecarea de a înțelege cel mai complex mecanism, cel al felului în care oamenii gândeau și pe această bază luau și decizii. Premisa cărții se conturează în jurul înțelegerii evoluției vieții romanilor în etapa Antichității târzii în strânsă legătură cu realitățile și schimbările politice, economice, sociale și religioase. Ușor, ușor aveau să se schimbe multe, dar două dintre cele mai radicale schimbări aveau să fie raportarea la religie și la imperiu.
Preocuparea de ansamblu va fi de a înțelege natura fiecărei etape a vieții pentru acești oameni și modul în care evoluțiile politice, sociale și religioase mai ample i-au afectat de-a lungul timpului.
Începuturile cronologice ale cercetării se situează în jurul anului 310, atunci când, afirmă autorul, Imperiul Roman era plin de zei. Roma era predominată de figurile, statuile specifice politeismului, fiind încă puternic legați se sărbătorile și tradițiile vechi. Calendarul religios reglementa în continuare ciclurile vieții, mai ales în activitățile agricole, în condițiile în care se regăsesc în total 177 de zile de sărbători, dar, într-adevăr, nu toate aveau aceeași importanță și nu toate erau serbate în aceeași manieră. Se celebrau 33 de zei și zeițe diferite. Sărbătorile principale puteau să dureze și zile în șir, iar prezența cetățenilor nu era obligatorie sau nu chiar la toate manifestările. Dincolo de activitățile aniversare, sărbătorile erau legate și de miresmele specifice templelor, printre care și arderea tămâii, supranumită și ofranda de tămâie, care implica o paletă largă de substanțe și practici.
Uleiurile, florile, tămâia și carnea friptă formau o componentă importantă a sărbătorii religioase tradiționale fiindcă se delimitau de mirosurile infecte din locurile publice și sunetele stridente ale unei procesiuni, aceste miresme ajutau la crearea unui mediu distinct ce indica statutul deosebit al zeului […] Ofrandele înmiresmate din case puteau fi tămâia arsă în fața statuilor zeilor, cununile de lauri și felinarele parfumate așezate la intrări, precum și mese de altar pline de ofrande strălucitoare în timpul cinelor festive.
Societatea păgână se concentra pe educația oferită copiilor, iar în volumul de față, autorul analizează stadialitatea parcursă de ultima generație de copii păgâni. Trecând peste piedica solidă a mortalității infantile, care reprezenta o omniprezență în Antichitate și până târziu, cei mici erau încredințați doicilor a căror sarcină era să îi îngrijească, dar și să le ofere educația de bază legată de primele reguli de bună purtare. Doica trebuia să fie o mamă tânără, curată, cumpătată și sănătoasă, care a născut de câteva ori. În jurul vârstei de 6-7 ani, băieții treceau în grija unui pedagog, acesta era un servitor bărbat (adesea sclav, dar nu întotdeauna), care, la început, învăța copilul să se exprime corect și să se poate cuviincios. În primul rând, pedagogul supraveghea reușita rezultatelor școlare, iar metodele pe care le aplica pentru îndreptare puteau fi extrem de dure, astfel sancțiunile aplicate de pedagog puteau fi de toate felurile, pornind de la porunci verbale și ajungând chiar până la bătaie. În jurul vârstei de 13-14 ani, elevii intrau în școlile de retorică, unde puteau studia până la 20 de ani. Puteau urma cursurile cu un profesor local sau puteau merge la profesori din Atena, Alexandria, Roma, Antiohia, Bordeaux, ajungând în cercuri intelectuale, care puteau simboliza începutul unei vieți noi.
O schimbare semnificativă în această lume avea să se producă odată cu preluarea tronului de către împăratul Constantin cel Mare, care amesteca abil politicile cu propaganda în așa fel, încât să placă ambelor grupări. În timpul domniei sale, începe să se facă mai clar diferența între nomoi (legi) și diataxeis (rânduieli), luându-se măsuri clare în ceea ce privește sfera religioasă. De la Eusebiu ne parvin unele informații legate de atitudinea împăratului față de păgânism și practicile sale, descriind confiscarea din temple a unor porți, țigle și statui făcute din metale prețioase ca să ajute finanțarea construirii capitalei. De asemenea, din aceeași sursă aflăm că a poruncit și demolarea a patru temple, trei închinate zeiței Afrodita și unul lui Esculap. Aflat la granița vremurilor, era dificil de creat profilul unui împărat creștin într-o lume care nu se scuturase complet de păgânism și, tocmai de aceea, politicile lui Constantin cel Mare pot părea contradictorii, confuze. Însă, cu toate aceste măsuri, sigur e faptul că și-a păstrat titlul de Pontifex Maximus până la moarte.
În 337 împăratul Constantin murea, iar moartea sa coincidea cu momentul în care membrii ultimei generații păgâne au terminat școala și au intrat în lumea adulților. Dintre tinerii acelei perioade, istoricul îi identifică pe Ausonius, Praetextatus, Libanios, Themistios, care, intrând în lumea adultă, au avut drumuri sinuoase și diferite sub următorii împărați. Astfel, intrau în sistemul social, iar cazul analizat cu minuțiozitate este cel al tânărului Praetextatus. Familia acestuia organiza jocuri costisitoare care inaugurau intrarea fiului lor în funcțiile de chestor și de pretor. În cadrul acestor manifestații, familiile își puneau în funcțiune întregul sistem de relații, dar era și prilejul ca tânărul să își stabilească legături strașnice în societate, vizând o ascensiune rapidă și consolidată. În acest fel, se îndatorau social și riscau să nu scape niciodată de aceste datorii, ci, dimpotrivă, să le adâncească.
Organizarea jocurilor pentru intrarea în funcția de chestor și de pretor cerea ca familia lui să-și mobilizeze pentru el prietenii și asociații din întregul imperiu. Acest lucru îi dădea lui Praetextatus posibilitatea să-și creeze propriile relații cu acești prieteni de familie bine plasați și o șansă de a-i impresiona pe senatori, pe funcționarii imperiali și pe împăratul însuși.
Ascensiunea socială și profesională în Antichitatea târzie nu era o constantă neapărat, ci depindea de mai mulți factori, precum schimbările economice, politice, legale. De aceea, tinerii erau impulsionați să profite de contextele favorabile pentru a intra în relații de putere, de a-și îmbunătăți statutul pentru că nu se știa niciodată ce urmează. Adevărata dificultate începea spre mijlocul vieții, atunci când aspirau la funcții și mai înalte, cele de pe lângă împărat, care însemnau și asumarea unor riscuri semnificative. La nivel politic, dificultățile se accentuau odată cu divizarea puterii imperiale între cei trei fii ai lui Constantin cel Mare: Constantin II, Constanțiu II și Constant. Obținând o libertate sporită, după 355 Constanțiu a încercat să pună limite legale practicilor religioase tradiționale. Nu de puține ori, politicile și deciziile noului împărat au dus la revolte și tensiuni sociale, iar această perioadă coincidea cu avansarea în carieră a ultimei generații păgâne, care era conștientă că trebuiau să se supună imperativelor împăratului dacă voiau să ajungă acolo unde își doreau.
Membrii ultimei generații păgâne au reacționat moderat la inițiativele religioase și politice ale lui Constanțiu. În public, mare parte din ei îl sprijineau pe împărat și-l slujeau dacă erau chemați. Aveau grijă să găsească un drum sigur printre diferitele răscoale de la începutul anilor 350 și să nu aibă reacții violente la practicile religioase ale împăratului.
În preajma morții sale, Constanțiu l-a desemnat ca urmaș al său pe Iulian, care avea să domnească între 355 și 361, dar a fost o perioadă suficientă pentru a aduce noi schimbări, mai ales în plan religios. Iulian a hotărât să se deschidă templele, să se aducă jertfe pe altare în cinstea zeilor și să se restaureze cultul zeilor. La Roma era iarăși un împărat păgân. De asemenea, împăratul Iulian aplică noi reguli de conducere a curții și a celor care lucrau pentru curte, concediind o mare parte din personalul lui Constanțiu și, foarte important, a creat o preoțime păgână după modelul sistemului de administrație imperială. Au fost eliminați funcționarii creștini, precum și profesorii creștini. În această perioadă, tinerii de mai devreme ajungeau la floarea carierei lor, în mijlocul unei furtuni sociale, politice și religioase. Incertitudinea avea să mai dureze până la conducerea împăraților Valentinian și Valens, cel dintâi împărat în Apus, iar cel din urmă împărat al Răsăritului. După clara împărțire a puterii, cei doi împărați aveau să producă noi cutremure sociale și politice, cutremure răsfrânte și asupra generației analizate. Sistemul relațiilor de putere avea să se schimbe ușor, ușor, fiind cei care vor conduce un imperiu care cerea abordări diferite. Se profila o prăpastie între generații pe care ultima generație păgână s-a dovedit nepregătită să o depășească.
Adevărata prăpastie între generații avea să se producă odată cu nașterea și creșterea copiilor ultimei generații păgâne. Aceștia nu mai erau atrași de perspectivele părinților, de slujbele și ascensiunea acestora, dimpotrivă, căutau un alt drum și acesta avea să fie creștin.
În număr din ce în ce mai mare, aceștia au întors spatele slujbelor bine remunerate pentru care se pregăteau și au îmbrățișat fie slujirea în Biserica creștină, fie, mai controversat, un tip de viață ascetică creștină.
Un exemplu relevant în acest sens este cel al tânărului Ioan Gură de Aur, care, la început, practica avocatura, lupta pentru o numire birocratică și se bucura de plăcerile orașului, pentru ca apoi să îmbrățișeze o viață ascetică, renunțând la tot. Părinții nu puteau înțelege, noile realități nu mai aparțineau lumii lor, ultima generație păgână și prima generație creștină nu mai vorbeau aceeași limbă. Era de neconceput să abandonezi o carieră strălucitoare pentru ceea ce părea a fi o iluzie și, totuși, o făceau.
În jurul anilor 380-390, ultima generație păgână ieșea din scena socială, iar mulți și din scena vieții. Unii alegeau să se retragă, să se pensioneze, pe când alții alegeau să rămână activi, dar mai mult indirect. Trecuseră prin atât de multe schimbări, asistaseră la adorarea zeilor, dar și la batjocura lor. Se născuseră într-o lume moștenită, care nu își mai găsea locul. Apusul venise, ce lăsau moștenire? Unii cariera, alții reputația, iar unii dintre ei învățăturile, cum era, de pildă, cazul lui Libanios, care în secolul al V-ea, simboliza educația retorică care a stat la baza sistemului imperial din secolul al IV-lea.
Cartea Ultima generație păgână este o apariție istoriografică esențială pentru înțelegerea schimbărilor produse în Antichitatea târzie și care vor modera întreaga lume care avea să vină. Cu responsabilitate metodologică, istoricul Edward J. Watts analizează fapte și idei, surprinzând schimbările mentalităților din intervalul cronologic supus studiului. A înțelege factorii care au dus la nașterea unei noi realități sociale, politice, economice, culturale la finalul secolului al IV-lea reprezintă cheia unei bune înțelegeri a societăților occidentale de mai târziu.
Ultima generație păgână de Edward J. Watts
Editura: Humanitas
Colecția: Istorie
Traducerea: Wilhelm Tauwinkl, Dan Siserman
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 472
ISBN: 978-973-50-8551-3
Cartea poate fi cumpărată de aici.
