„Biblioteca nopții”, o analiză

Alberto Manguel este scriitor, traducător, editor și critic literar, autor al mai multor lucrări de ficțiune și non-ficțiune, distins cu mai multe premii precum: Ordre des Arts et des Lettres, Gutenberg Prize, ș.a.m.d, doctor honoris causa al mai multor universități din Europa și America. În 2006 publica volumul Library at night, cunoscând o primă ediție în limba română în anul 2011, iar a doua ediție, cea de față, în anul 2024, în traducerea Ancăi Stoiculescu, la Editura Nemira, colecția Orion.

Cartea este structurată în 15 capitole, fiind o analiză istorică și literară a ideii de bibliotecă, urmărind felul în care s-a născut și a evoluat practica adunării de cărți, în diferite perioade ale istoriei, fie în colecții publice sau private și, mai ales, explorează factorii care au transformat întocmirea unei biblioteci într-o raison d’être a tuturor popoarelor chiar și în vremuri vitrege. Mai mult, Alberto Manguel presară și elemente autobiografice valoroase pentru înțelegerea unor experiențe explorate în cuprinsul lucrării. În Cuvânt înainte, mărturisește că acest volum își are geneza într-o întrebare palpitantă pentru orice iubitor de carte și memorie, până la urmă, și care, inevitabil, apare în viețile multor cititori. Deși suntem conștienți că toate eforturile noastre de a acumula informații, de a le strânge, sorta, de a crea un sens în lume sunt sortite eșecului, se întreabă autorul de ce mai facem asta, atunci? O întrebare care este mai mult retorică, dat fiind că nimeni nu îi poate găsi un răspuns clar și concis, dar merită explorate căile deschise de aceasta, exact ceea ce își asumă să facă autorul, iar primul pas este acela de a înțelege că iubirea față de carte și, implicit, față de universul în care acestea viețuiesc, biblioteci, se învață, se cultivă, se educă și cu această idee vom merge mai departe în analiza cărții.

Iubirea față de biblioteci, ca mai toate iubirile, trebuie învățată. Niciun om, pășind pentru întâia oară într-o încăpere alcătuită din cărți, nu va ști, instinctiv, cum să se poarte, ce anume trebuie să facă, ce i se făgăduiește, ce i se permite.

Primul capitol se numește extrem de sugestiv Mitul bibliotecii, nu întâmplător, având în vedere că, structural, avem nevoie, mai întâi, de o înțelegere a termenilor. Biblioteca se conturează la granița dintre mit și realitate, o fantasmă între zi și noapte, un tărâm viu, care se metamorfozează sub diverse forme. Astfel, pe timpul zilei, biblioteca este un tărâm al ordinii […] Dar, pe timpul nopții, atmosfera se schimbă. Sunetele se estompează, vocea gândurilor prinde puteri. Acesta este și unul dintre motivele pentru care mulți oameni sunt cititori de noapte, se regăsesc mai mult în misterul unei biblitoteci noaptea decât ziua, când totul pare liniar, lipsit de imaginar și incognoscibil. Însă cu mult înainte de apariția tipului clasic de bibliotecă, rafturi care inundă pereții clădirilor cu volume ale unor minți strălucite, acest termen desemna cu totul altceva în Antichitate, de acolo de unde începe totul, de fapt. Odată cu apariția scrisului, care era apanajul unor anumite categorii sociale și profesionale, oamenii au început să colecționeze documente oficiale, împinși de nevoia unei ordini a datelor precise, departe încă de conceperea unor altfel de scrieri. Așadar, la baza bibliotecilor lumii, până azi, se află suluri de manuscrise juridice, negustorești, o oază de ordine pentru buna funcționare a acelor societăți, dar nevoia de poveste apare și, încet-încet, se vor contura și colecții de acest fel, mai târziu.

… bibliotecile lumii antice erau fie colecții private, compuse din manuscrisele unei singure persoane, fie arhive guvernamentale, unde manuscrisele juridice și literare erau păstrate în scopuri consultative. Impulsul de a constitui aceste biblioteci timpurii era generat nu într-atât de curiozitate, cât mai ales de dorința de a păstra textele, și nu izvora din aspirația către cunoaștere, ci, mai degrabă, din nevoia de a consulta niște manuscrise cu date precise.

Schimbarea va fi provocată de apariția Bibliotecii din Alexandria, care aducea o nouă viziune, o nouă etapă de dezvoltare a umanității. Mult timp, a fost universul de cunoaștere al ptolomeilor, atât de dornici să mențină monopolul asupra aceste noi lumi încât au interzis exportul papirusului pentru ca rivalii lor să nu poată concepe manuscrise pentru această bibliotecă. Pentru a o îmbogăți, regele Ptolomeu a poruncit ca orice carte ce sosea în portul Alexandriei să fie ridicată și copiată, cu promisiunea solemnă că originalul avea să fie restituit proprietarului, ceea ce se întâmpla rareori. Cu timpul, în cadrul Bibliotecii din Alexandria s-a impus o organizare, decisă a fi tematică, astfel, din acel moment, Biblioteca din Alexandria a devenit o multitudine de biblioteci, fiecare dintre acestea concentrându-se asupra unui aspect al varietății lumii.

Odată cu organizarea bibliotecii nu numai ca spațiu de depozitare și păstrare a cărților, ci și ca sală de lectură, se schimbă și arta cititului, care nu mai este un act solitar, ci devine o activitate comună. Mai mulți cititori strânși sub cupola unei biblioteci, cultivând cunoaștere. În mod categoric, bibliotecile își lasă propriile amprente, de la structură la istorie, invocând propria fantomă întunecată, iar autorul este convins că spațiul în care ne păstrăm cărțile schimbă relația pe care o avem cu acestea. Astfel, analizează ergonomia câtorva dintre marile biblioteci ale lumii: Biblioteca de Referințe din Toronto, cu o structură prietenoasă, lipsită de sobrietatea lambriurilor masive, Biblioteca Regală din Londra, Biblioteca de Catalunya, Barcelona, Biblioteca Națională a Franței, a cărei formă trimite cu gândul la picioarele unei mese răsturnate, Biblioteca Laurențiană, a cărei scară a fost proiectată de Michelangelo, care considera că proprietățile lemnului și marmurei se oglindeau în proprietățile imaginației și rațiunii. Însă, când istoria, statele și societățile umane trec prin momente de tulburări, bibliotecile se pot cuibări și în spații întunecate, insalubre sau pot să își facă loc în memoria oamenilor, iar cea din urmă poartă numele de biblioteca mentală. Autorul evocă, astfel, exemplul bibliotecii mobile, pe măgar, din Columbia, Biblioteca Națională din Bagdad care, alături de Arhivele Naționale, au fost jefuite și batjocorite în urma numeroaselor bombardamente, dar și Biblioteca din Liban, ale cărei cărți au stat mult timp depozitate în cutii de carton, în spații deloc potrivite.

Mai mult decât spații improprii, multe dintre bibliotecile lumii au suferit răni imposibil de vindecat prin practica arderii cărților interzise. Fie că e vorba de indexul Inchiziției, fie de deciziile unor regimuri totalitare, de-a lungul istoriei și timpului, despoții, de diferite facturi, au simțit amenințarea cărților, mai ales a celor în limbile naționale ale popoarelor supuse, recurgând la spectacole sinistre de propagandă în care oamenii erau îndemnați să întrețină focul public cu volume interzise, considerate periculoase. Nu puțini sunt cei care au plătit cu viața ascunderea unr cărți de asupritori, mai ales în timpul regimului nazist, Alberto Manguel descriind un episod petrecut într-un lagăr nazist în care singura speranță a oamenilor rămăsese câte o carte găsită și care trecea din mână în mână.

În lagărul de concentrare de la Bergen-Belsen, un exemplar din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann era trecut din mână în mână printre deținuți. Un băiat își amintea că timpul cât i-a fost permis să țină cartea în mâinile sale a fost «unul dintre cele mai fericite momente ale zilei, când cineva mi-a dat-o. M-am dus într-un colț unde să pot sta liniștit și am avut la dispoziție o oră ca să o citesc».

O altă dimensiune a bibliotecilor, explorată de autor, este aceea de creatoare de identități. La nivel personal, biblioteca fiecăruia poartă amprenta celui care a construit-o și devine un element de identificare, de la felul în care ne organizăm cărțile, cum le așezăm, pe care le ținem mai aproape, pe care mai departe. Dar la nivelul statelor, la nivel macroistoric? Cel mai puternic element identitar purtat de biblioteci este nevoia înființării bibliotecilor naționale și analizează exemplul Marii Britanii, unde Biblioteca Britanică din cadrul muzeului s-a deschis la 15 ianuarie 1759, conținutul acesteia a devenit accesibil publicului larg. Însă, în contextul mutării voite sau nevoite a populației, poate o bibliotecă să reflecte o multitudine de identități?

Uneori, imigranții intră în biblioteci pentru a afla mai multe despre țara lor adoptivă, nu doar pentru a-i cunoaște istoria și geografia și literatura, datele importante și hărțile și poemele naționale, ci și pentru a căpăta o viziune de ansamblu asupra felului în care țara gândește și se organizează, a felului în care divizează și cataloghează lumea – o lume care include și trecutul imigranților.

La sfârșitul călătoriei în spațiul propriei biblioteci, dar și în cel al bibliotecilor lumii, în ungherele metamorfozelor raportării la carte și lectură, Alberto Manguel conchide, în maniera omului care este conștient de infinitatea cunoașterii, că ceea ce caută la finalul poveștii este consolare, poate consolare. Volumul Biblioteca nopții este un univers în sine, o galerie de gânduri, informații și profunde reflecții, un tur de forță în viețile cărților și ale oamenilor, o oglindă a lumii reflectată în cuvinte.

Biblioteca nopții de Alberto Manguel