„O istorie internațională a Europei în secolul XX” vol. 1 (1919-1945) de Lucian Leuștean

Istoriografia românească, în general, a fost grevată de-a lungul timpului de numeroase obstacole și a fost minată de importante vicii funciare, care s-au repercutat în sens negativ. Evident, condiționările au fost multiple, la fel și contextele în care scrisul istoric românesc a fost nevoit să evolueze. În perioada romantică, istoria avea menirea să servească drept suport ideologic statului român unitar proaspăt apărut pe scena istoriei. În timpul regimului comunist, istoriografia s-a aflat sub tutela sufocantă a unor linii de conștiință absurde prin însăși existența lor. Se adaugă la aceasta lipsa contactelor veritabile cu școlile de gândire din Occident sau subiectivitatea inerentă a multor istorici români, care au preferat să perpetueze la nesfârșit niște canoane lipsite de substanță și vom avea, cel puțin parțial, explicația retardului care a caracterizat istoriografia românească, precum și absența sa aproape totală din spațiul european, structurat pe dimensiuni radical diferite.

Cu atât mai mult se poate observa în peisajul istoriografic autohton o lipsă generalizată de scrieri profunde și originale asupra vastului subiect al relațiilor internaționale, cu tot ceea ce presupune acesta. Până de curând, cel puțin, cu excepțiile de riogoare, nu au existat specialiști sau cercetători competenți, a căror bază teoretică să fie solidă și care să ne ofere lucrări incitante, analiza lucide sau interpretări inedite asupra diverselor evenimente majore din istoria relațiilor internaționale. Au fost privilegiate, pe de o parte, preluarea necritică a unor analize scrise de istorici străini sau scrierea unor istorii în care accentul a căzut exclusiv pe rolul și statutul României, pe de altă parte. Pornind de la aceste premise, merită remarcată ca pe un eveniment istoriografic apariția lucrării lui Lucian Leuștean. „O istorie internațională a Europei în secolul XX” – vol. 1 (1919-1945), publicată la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în 2015.

De ce o istorie internațională și nu una a relațiilor internaționale, sintagmă încetățenită în literatura noastră de specialitate? Autorul își argumentează preferința pentru prima opțiune dat fiind faptul că „în lumea academică anglo-saxonă, dominantă actualmente pe plan mondial, istoria internațională a avut câștig de cauză”. Or, în aceste condiții, devine dezirabilă introducerea sa și în istoriografia noastră, iar timpul ne va demonstra dacă această tentativă va avea succes. Dincolo de formula din titlu, lucrarea lui Lucian Leuștean, rezultatul unui travaliu intelectual de două decenii în acest domeniu, este una solidă în ansamblu și incitantă în concepție. Asta cu atât mai mult cu cât evenimentele care alcătuiesc armătura cărții au fost intens dezbătute și analizate din toate unghiurile de vedere posibile în istoriografia occidentală și nu numai. Așadar, unde este ineditul unei astfel de sinteze? Autorul respinge abordarea clasică a lui Jean-Baptiste Duroselle, respectiv o descriere succintă a principalelor evoluții internaționale din perioada interbelică, dar și cea folosită de Zara Steiner, care a construit o metanarațiune de peste 2000 de pagini în legătură cu această tematică.

„Altfel spus, scrie Lucian Leuștean, nu ne încearcă ambiția și/sau aroganța de a oferi ceva cu pretenții de exhaustivitate sau de irevocabilitate. De altfel, o spunem cu toată modestia cuvenită, nici n-am putea să facem astfel, din varii motive, de la apartenența la o cultură minoră și până la neputințe personale. Credem însă că putem avea dreptul la o viziune proprie, la un punct de vedere propriu, asupra unor aspecte din istoria europeană a secolului XX.”

Într-adevăr, împărtășesc aprecierea autorului legat de minoratul culturii noastre, dar modestia sa nu este justificată, cel puțin pentru lucrarea de față.

Cartea lui Lucian Leuștean este formată din cinci capitole, fiecare dintre acestea tratând un fenomen major al perioadei interbelice: Conferința de Pace de la Paris, Liga Națiunilor și experimentul protecției minorităților, Relațiile internaționale în perioada 1919-1933, precum și în perioada 1933-1939 și Al Doilea Război Mondial, analizat însă din punct de vedere diplomatic și al Conferințelor inter-aliate. De asemenea, fiecare capitol este însoțit de o anexă documentară, ce reprezintă punctul de plecare al evenimentelor respective și al analizelor care le însoțesc: celebrul discurs a lui Woodrow Wilson în fața Congresului S.U.A., prilej cu care au fost lansate cele 14 puncte, Tratatul pe care România l-a încheiat la Paris cu puterile învingătoare în primul război mondial, Tratatul de la Locarno (1925), Acordul de la Munchen (1938) sau fragmente din cadrul Conferinței de la Ialta (1945).

Ceea ce surprinde în sens pozitiv la cartea lui Lucian Leuștean este analiza extinsă pe care o face literaturii de specialitate, mai ales în ceea ce privește subiectele puternic controversate de-a lungul timpului. Așa cum este cunoscut, perioada interbelică este una deosebit de complexă, consecință a celui mai distrugător conflict din istoria umanității. Primul război mondial a catalizat numeroase alte fenomene precum Revoluția rusă sau ascensiunea fulminantă a regimurilor de extremă dreapta în Italia și Germania. Marea criză economică din 1929-1933 a potențat incertitudinile unei lumi ale cărei limite erau din ce în ce mai fragile. De asemenea, șocul psihologic al războiului a fost unul major și a produs mutații semnificative în plan mental. Așa cum s-a mai scris, lumea interbelică a fost una radical diferită de cea de până la 1914, grevată la rândul său de multe disfuncționalități, dar caracterizată de o stabilitate fără precedent și de o încredere sporită în potențialul de progres al omenirii. Or, responsabilitatea declanșării primului război mondial a alimentat anxietatea puterilor învingătoare față de Germania și a determinat sistemul tratatelor de pace, care va deveni la rândul său sursa a numeroase dispute istoriografice.

Atât observatorii contemporani ai Conferinței de Pace de la Paris, cât și istoricii care au analizat evenimentul de la o distanță temporală ce liniștește spiritele și favorizează obiectivitatea au lansat diverse ipoteze, adesea contradictorii asupra arhitecturii europene rezultate din acest sistem de pace, precum și semnificațiile sale. A fost Sistemul de la Versailles o cauză majoră a celui de-al doilea război mondial? Au urmărit protagoniștii Conferinței să instituie o pace durabilă sau doar să pedepsească cu asprime Germania? Ar fi putut servi Congresul de la Viena, din 1815, drept model pentru o abordare mai echilibrată? Iată câteva dileme majore, alături de multe altele, supuse analizei și reflecției. La fel, unele istoriografii, precum cea maghiară, au respins în bloc consecințele Conferinței, lucru explicabil dacă ne gândim că aceasta a determinat probabil cea mai puternică catastrofă din istoria Ungariei. Lucian Leuștean prezintă multe dintre aceste puncte de vedere sau analizează anumite cărți dedicate subiectului, veritabile mini-recenzii, scrise cu profesionalism și rigoare. Autorul nu caută să tranșeze problema și să emită sentințe definitive asupra acestui aspect atât de complicat, ci să nuanțeze, să atragă atenția aspura punctelor slabe ale respectivelor argumentări sau să sugereze alternative, dar pe un ton egal, calm, care degajă siguranță de sine în ceea ce privește cunoașterea temelor aduse în discuție, într-un cuvânt cu obiectivitatea caracteristică cercetătorului dezinteresat. Dar concluzia? Probabil că este greu să existe una care să nu comporte multiple valențe și numeroase nuanțe. Sau, așa cum nota Mircea Djuvara, în 1919, citat de autor în cadrul lucrării:

„Desigur că multă vreme după trecerea generațiunii noastre, istoricii vor mai cerceta problema mecanismului psihologic care are ca rezultat hotărârile de azi ale Conferinței din Paris. Și nu se poate ști chiar, dacă vreodată problema aceasta va ajunge a primi soluțiunea deplină pe care o comportă.”

De altfel, nu răbufnise premierul francez Clemenceau, în timpul dezbaterilor de la Paris: „Este mult mai ușor să faci război decât pace!”?

O critică acidă, însă, întreprinde Lucian Leuștean la adresa cărții lui Margaret Macmillan, „Peacemakers. The Paris Peace Conference of 1919 and Its Attempt to End War”, una masivă din punct de vedere calitativ, dar care cuprinde destule vulnerabilități, ca urmare a folosirii unei documentații neadecvate precum și a incapacității de analiză a autoarei. De altfel, un capitol al acestei cărți este dedicat României, tratată negativ pe fondul resentimentelor personale. Rigiditatea lui Ionel Brătianu, de pildă, care i-a atras numeroase critici, dar care s-a dovedit a fi benefică în final din perspectiva obiectivelor urmărite de delegația noastră, determină câteva aprecieri deloc ortodoxe din partea Margaretei Macmillan: Brătianu, a cărui caracter bizantin ar fi fost notoriu, este „o femeie cu barbă, un impostor de forță, un intelectual de București, un om dintre cei mai neplăcuți”, în timp ce Regina Maria avea o „moralitate îndoielnică”, iar România însăși devine o țară în care „totul era de vânzare”. Câştigurile teritoriale ale României, care pot fi discutate din diverse perspective, au provocat se pare o reacție nedemnă pentru un istoric, indiferent de formația sa. Din acest punct de vedere, punerea la punct a autoarei de către Lucian Leuștean, fermă, dar elegantă, este bine-venită în context. Altfel, trebuie să recunoaștem că ne lipsește foarte mult o sinteză riguros și obiectiv scrisă asupra participării României la Conferința de la Paris, una lipsită de clișeele naționaliste și locurile comune din istoriografia noastră.

Liga Națiunilor, care s-a dorit a fi un pilon de stabilitate al noii arhitecturi europene, precum și un instrument eficace de protecție a minorităților, dar a sfârșit printr-un răsunător eșec, face obiectul unui important studiu din cartea lui Lucian Leuștean. Pe aceeași linie a echilibrului, autorul încearcă o abordare nuanțată a acestei istorii, tendință ce se profilează tot mai clar în studiul relațiilor internaționale. De pildă, sunt trecute prea ușor cu vederea, câteva realizări demne de reținut: activitatea Organizației Internaționale a Muncii, sub președinția unui socialist, care a reușit să impună mai multor state introducerea salariului minim sau a ajutoarelor de boală și șomaj; evoluția Organizației Refugiaților, în cadrul căreia s-a distins celebrul explorator norvegian Fridtjof Nansen, la fel realizările Organizației Internaționale de Higienă, care a precedat Organizația Mondială a Sănătății. Pe de altă parte, este drept că Societatea Națiunilor nu a putut depăși limitele inerente ale turbulentei perioade interbelice, marcată de amenințarea constantă a unui nou conflict mondial, temere alimentată de proliferarea regimurilor totalitare. Faptul că Statele Unite ale Americii, în mod paradoxal, nu a mai făcut parte din Societate, deși fusese principalul ei inițiator, nu a ajutat mai mult cauzei. La fel cum nici situația minorităților nu și-a găsit o soluție adecvată din partea organismelor internaționale, așa cum arată Lucian Leuștean:

„Noile state erau nemulțumite de inferioritatea lor afișată, minoritățile au rămas ferm neintegrate, statele vecine au căutat să exploateze minoritățile pentru propriile țeluri, iar Marile Puteri n-au manifestat nici un interes în a se implica. Sistemul de la Versailles s-a propus a fi o soluție permanentă, dar nici o mare putere, Marea Britanie, în primul rând, nu a fost pregătită să facă un efort serios pentru ca noile frontiere să fie respectate. În climatul tensionat al anilor ʼ30, protecția minorităților, ca și Liga însăși, a devenit o victimă a vremurilor.”

Într-adevăr, fără a face o speculație contrafactuală, este greu de închipuit că Societatea Națiunilor ar fi putut avea mai mult succes în contextul respectiv, dominat de creșterea efortului combativ și a spiritului de revanșă și mai puțin de dorința sinceră de pace sau integrare decentă a minorităților.

Care a fost însă evoluția propriu-zisă a relațiilor internaționale în epoca interbelică? Un posibil răspuns ni-l oferă Lucian Leuștean, care analizează această evoluție în următoarele două capitole, „Relații internaționale în perioada 1919-1933”, respectiv 1933-1939. Prima decadă interbelică se caracterizează prin eforturile de reconstrucție a statelor, efort care însă s-a dovedit a fi dificil în contextul evoluțiilor economice și politice. Relațiile anglo-franceze au involuat, mai ales după ocuparea Ruhr-ului din 1923, în timp ce Germania a avut de suportat o inflație sufocantă, pe lângă problema datoriilor de război, pe care a încercat permanent să le eludeze. Au existat însă și puncte luminoase, așa cum au fost Planul Dawes (1924) sau, mai ales, Conferința de la Locarno din 1925; tratatele semnate cu acest prilej au fost considerate „cheia de boltă a climatului diplomatic european”, care a trezit optimismul europenilor în legătură cu edificarea unui sistem de pace durabil. De altfel, Germania a urmat o cale normală în continuare, în 1926 fiind primită în Societatea Națiunilor. În calitatea sa de ministru de externe și, ulterior, cancelar al Germaniei, Gustave Stresemann a făcut eforturi deosebite pentru a concilia interesele țării sale cu cele adverse, ajutat fiind și de relansarea economică europeană. Pactul Briand-Kellog, deși naiv în esență, a contribuit la fortificarea acestei stări de spirit rezultată în urma Tratatelor de la Locarno. Din nefericire, izbucnirea severei crize economice din 1929-1933 a deturnat Germania de pe aceste coordonate și a favorizat preluarea puterii de către Hitler și al său Partid Nazist.

Începând cu anul 1933, scena internațională va fi martora acutizării tensiunii dintre state pe fondul nazificării Germaniei și a creșterii agresivității Italiei fasciste. Germania va face pași repezi înspre reînarmare și reintroducerea serviciului militar obligatoriu, urmate de pași concreți în direcția revendicărilor teritoriale. În 1936 va izbucni războiul civil din Spania, în care se vor implica atât Germania și Italia, cât și Uniunea Sovietică. După ocuparea Renaniei și anexarea Austriei, Germania și-a făcut cunoscute intențiile legate de Cehoslovacia, sub pretextul protejării germanilor sudeți. Consecința a fost organizarea Conferinței de la Munchen (29 septembrie 1938), apogeul atitudinii conciliatoriste, explicată foarte bine de către autor. Evident, în tratarea Acordului de la Munchen sunt cunoscute interpretări contradictorii, de la credința sinceră că că pacea putea fi prezervată pe cale diplomatică până la faptul că era necesară o demonstrație de forță, care să intimideze Germania.

O discuție consistentă și incitantă a originilor celui de-al doilea război mondial și rolul lui Adolf Hitler o face Lucian Leuștean pornind de la cartea istoricului britanic, A.J. Taylor, „Originile celui de-al doilea război mondial.” Lucrarea respectivă a produs un adevărat șoc la momentul publicării sale, în 1961 grație interpretării inedite, care demonta cu argumente greu de combătut, responsabilitatea unică a Germaniei pentru izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale. Nu numai atât, dar temele supuse reintrepretării sunt multiple și ating aspectele esențiale ale statelor interbelice precum și a relațiilor dintre acestea. În ceea ce îl privește pe Hitler, vinovat într-adevăr pentru distrugerea democrației germane și impunerea unui regim criminal, nu s-a distins cu nimic în politica externă față de predecesorii săi, încercând să își atingă obiectivele în funcție de context. Chiar dacă a fost puternic contestată, blamată sau corectată, lucrarea istoricului britanic rămâne una de referință, fără de care nu am fi avut un tablou întregit al acestei situații. Sau, așa cum scrie Lucian Leuștean:

„…aproape toată lumea este de acord că lucrarea lui A. J. Taylor își păstrează savoarea și astăzi, iar cultul paradoxului, ilustrat magnific în paginile ei, este considerat unul din cele mai eficace mijloace pentru a atrage atenția asupra unei perioade de o importanță capitală din istoria secolului XX.”

În ultimul capitol al cărții, autorul tratează evoluțiile diplomatice din cadrul celui de-al doilea război mondial, cu implicații postbelice. Așa a fost cazul, de pildă, al Conferinței de la Casablanca, care a avut loc între 14-24 ianuarie 1943, cu participarea președintelui american, Franklin Delano Roosvelt, a prim-ministrului britanic Winston Churchill sau a unor lideri francezi, care respingeau regimul de la Vichy, dar și în absența dictatorului sovietic, Stalin. De asemenea, tot în 1943, între 28 noiembrie – 1 decembrie a avut loc prima întâlnire a celor trei lideri importanți în timpul războiului, Roosvelt, Churchill și Stalin, la Teheran, capitala Persiei (Iranul de azi). Un aspect esențial al acestei Conferințe a fost faptul că cei trei lideri au căzut de acord asupra unei debarcări în vestul Europei, care le-ar fi permis rușilor o mai mare marjă de manevră. De asemenea, a fost luat în discuție viitorul postbelic al Germaniei și al Europei de Est, deși probabil liderii occidentali erau departe de a realiza cum va evolua în realitate situația la finalul conflictului. Foarte interesantă este și analiza pe care Lucian Leuștean o întreprinde asupra „mitului Acordului anglo-sovietic”, respectiv celebra împărțire procentuală a controlului statelor din estul și centrul Europei. Analizând câteva dintre interpretările istoriclor străini sau romîni, autorul conchide corect că:

„În primul rând, faptul că cei care «fac» și «scriu» istoria ne livrează ceea ce servește cauzei lor sau posterității pe care și-o construiesc. Punctele de cotitură sunt, de cele mai multe ori, altele decât ceea ce ni se oferă ca evident. Atât acordul procentajelor, cât și conferința de la Ialta, din februarie 1945, nu-și merită rolul de pietre de hotar, nici pentru stabilitatea sferelor de influență în Europe postbelică, nici pentru abandonarea Europei Răsăritene în mâinile sovieticilor. Decizia esențială în acest sens a fost aceea a liderilor americani de a nu fi prezente trupele lor, la finalul războiului, în partea răsăriteană a Europei. Britanicii n-au fost capabili nici să-i convingă pe americani de contrariu, nici să acționeze singuri.”

Din aceleași rațiuni, nici Conferința de la Ialta nu trebuie considerată o „împărțire a lumii”, ci o încercare de frânare a expansionismului sovietic, chiar dacă rezultatul final nu a putut fi nici prevenit, nici stopat.

Meritul principal al lucrării scrise de Lucian Leuștean pare a fi prospețimea viziunii asupra unui domeniu complicat, dar și tratat exhaustiv, cel puțin în cadrul istoriografiei occidentale. Narațiunea este construită de o manieră atractivă, dar mai ales elegantă. Mai presus de aceste aspecte, se impune a remarca pertinența și finețea analizelor, tonul mereu critic, dar detașat, uzitat în prezentarea sau nuanțarea a diverselor lucrări de specialitate și a punctelor de vedere aferente. Împreună cu limbajul îngrijit, dar inteligibil și accesibil, toate aceste elemente fac din lucrarea O istorie internațională a Europei în secolul al XX-lea una de referință, care nu poate fi ocolită în nici un fel de istoriografia noastră atât de firavă la acest capitol. De altfel, autorul mărturisește în finalul lucrării că

„am încercat să scriem o istorie diplomatică clasică, sintetizând cu echilibru și atenție ceea ce au scris cei mai buni specialiști ale căror lucrări le-am putut consulta și realiza o analiză istoriografică asupra operelor lor. Concluziile noastre nu pot fi decât o însumare a concluziilor de etapă.”

Obiectivul a fost, în mod evident, atins. Iar pasiunea, competența și seriozitatea cercetătorului izvorâte din această lucrare îl impun pe Lucian Leuștean drept unul dintre cei mai avizați specialiști ai istoriei relațiilor internaționale, motiv pentru care așteptăm cu nerăbdare următoarele sale contribuții livrești.

Editura: Universității Alexandru Ioan Cuza Iași