Noua comedie umană (românescă, puțin înainte de Covid-19) – „Constantin” de Iulian Bocai

0

Câștigând nu numai simpatia literară, dar și aprecierea internațională, cu „bildungsnovella” Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (niște „Amintiri din copilărie” trecute prin filtrul unui redactor și traducător (din engleză, franceză și germană), absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, care a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate, pregătind o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea, preocupat de „Ce face și ce nu face literatura realistă”, vezi „Vatra”, nr. 12/2019, pp. 64-66!, amintirile – la care poate vom reveni chiar aici, pe Bookhub.ro! – fiind dintr-o vreme când se pleca la lucru în Occident, sic!), o scriere înrudită cu „nebunia” creatoare a lui Tudor Ganea (nu numai aceea din „8”!), Iulian Bocai propune cititorului o întoarcere la un realism… dostoievskian (dar nu numai, dar să zicem pentru început doar asta, deoarece moto-ul întregii cărți, subintitulată „un portret”, este din „Umiliți și obidiți”!), fiind aluzii însă și la Balzac, p.136, Dickens, „Marile Speranțe”, Stendhal, dar acest realism, oricât s-ar fi străduit, nu ar fi putut fi o întoarcere simplă, la porțile post-umanismului bătând fel de fel de fantome, dar cea a lui Constantin Toader, personajul principal, rupt de viitorul tehnologic, ultima aventură (și poate singura) a sa cu acesta fiind o instalare de centrală de încălzit, neputându-se încadra într-o astfel de literatură, decât dacă vrei asta cu tot dinadinsul, cu tot exotismul figurii personajului, „ca a unui sfânt amar, bețiv și cu gura spurcată” (p.99)

Naratorul, Mihai Câmpeanu, își permite o singură scăpare asociativă: „dacă nu erai obișnuit cu mașinăria unsuroasă și stranie care era Constantin, aveai impresia că te-ai fi putut îmbolnăvi numai stându-i în preajmă.” (p.92) și poate referința la niște „universuri imposibile” te mai poate duce cu gândul la o estetică… inumană (despre care scria Felix Nicolau), „trasă” peste costumul teoriei secundare a lui Nemoianu, dezvăluind cu voia sau fără voie iarăși „iluziile literaturii române”.

Dacă vreți, în „Constantin” avem un neo-existențialism fără anumite elemente existențialiste, după cum și găsim scris, într-un episod care evocă munca la anticariate:

„Când ajungeam acasă după muncă îmi dădeam seama că pot să mă întorc la vechea mea agitație și să fiu trist, mai ales la sfârșitul lui iulie și-n august, când sub soarele de bronz al serilor bucureștene și sub cerul lor mut și prăfos, în lumina aia translucidă de spital de nebuni și-n aerul stătut și imobil, în care orice voce abia dacă răzbate prin toropeală, simțeam, ieșind pe străzi și lăsând urme de călcâie în asfaltul topit, ori doar scoțând capul pe fereastră încercând să nu leșin de căldură prin casă, că repet cu toate lucrurile astea – neștiut de nimeni – o pagină dintr-un roman existențialist, numai că acum fără angoasă și fără filosofie: doar viață pură și nediluată, în toată lipsa ei de viitor care-o făcea, paradoxal, să pară eternă.” (pp.112-113)

Idealul scriitorului acesta ar fi, pentru această carte măcar, chiar dacă și „Priță…” s-ar putea încadra (deși s-ar putea discuta excepțiile). Să redea viața pur și nediluat, cât mai fără metaforă (căutată), în articolul din „Vatra”, mai sus menționat, încheind așa:

„Orice literatură care nu vine, precum cea realistă, dinspre viață este într-o oarecare măsură literatură de eprubetă, care se susține fagocitând trecutul, dar de fapt lăsându-se înghițită de el. Însă ea e oricând preferabilă celei care doar pare că respectă jocul realismului, fără să-l înțeleagă și fără să înțeleagă viața pe care pretinde s-o arate, rezultând în segmente literare de realitate fără relevanță literară și cognitivă. Mai bine erudiți decât povestași. Literatura română contemporană (nu toată) se consumă, mi se pare, mai ales în asemenea mici „realisme” abulice, care par să fie despre ceva ce s-a întâmplat cu adevărat, și – în acest sens – din realitate, dar rareori despre ea, căci autorii lor cred că e de ajuns să ai câteva fraze alerte și să știi să spui câte ceva despre viață ca să faci artă. Că asemenea „realisme” vin ca o reacție de refuz la o tradiție literară locală sau ca un efect al haosului social postdecembrist, sunt, poate, explicații legitime. Indiferent ce le-ar explica sociologic însă, simt tot mai mult că trebuie depășite artistic, fiindcă sunt complet insuficiente.”

Diferența, cinematografic vorbind, ar fi cam aceasta: dacă în „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu” Iulian Bocai este fellinian, în „Constantin” este între Vittorio de Sica (prea mult alb-negru, totuși), Visconti și Michael Haneke (dacă vă gândiți la „Amour” vă gândiși bine!), cu un plus de umor, satiră, acestea fiind firești, ieșind la suprafață ca uleiul sau, dacă vreți, spărgând monotonia precum gazda lichidele înghețate din wc, într-una dintre scenele antologice…

Revenind la narator, care nu are o memorie bună a sentimentelor („fiindcă sunt prea multe și ca atare le uit cu ușurință”), veți vedea ce legătură este între el și deipnosofiști, Teocrit, Aristotel, Ennius, Plaut, Herodot, Homer, Tacitus, Suetoniu, Aristofan, Lucan, primul său an de studenție și hotărârea pe care o ia la capătul raționamentului următor:

„În mintea mea creștea și descreștea cheful de viață ca mercurul în termometru și nu-mi amintesc o altă perioadă din trecut când să fi fost mai dezamăgit de mine decât am fost atunci.

Există în viața oricui poate un moment în care-și dă seama că ideile pe care și le-a făcut despre sine până la o anumită vârstă nu doar că nu țin de foame și nu ajută, dar dăunează teribil vieții lui, și-atunci începe un proces tăcut și plin de durere în care caută să se dezică, uneori inconștient, alteori știind-o prea bine, de cel care până atunci fusese, pentru el, centrul lumii: și-anume de sine însuși. (…) Așa ajunsesem și eu la sfârșitul lunilor ălora și într-o asemenea dispoziție mi-a dat prima oară prin minte că aș putea să renunț la facultate și să dau la alta. Ce să fac cu ea, mă gândeam, și cine pe lume mai lua în serios toate lucrurile alea moarte de milenii? Arhivarii, bibliotecarii, virginii, snobii, vechii aristocrați cu arbore genealogic în latină, englezii și naivii. (…) Îmi văzusem profesorii cu câtă mândrie explicau unde se pun spiritele pe literele ondulate ale alfabetului grecesc și cum se dusese Schliemann, vai, Schliemann însuși, ca nebunul prin Turcia, să sape în pânza freatică a istoriei după Troia 1, Troia 2, Troia 3, Troia 4 etc. Intri în clasici poet și ieși profesor, îmi spuneam, așa cum intri în spitale sănătos și ieși bolnav. Sunt colonizatori cu toții și iau mai mult decât dau, pentru că au nevoie de tine, ca să te umple cu balastul lor, cu filologie, cu istorie, cu erudiție, cu nisipul ăla mărunt și fad al inteligenței lor. (…) Uiți până și cine ești ori dacă, prin cine știe milă a legilor dezvoltării personale, mai ții minte cine ești, atunci e doar pentru a te lăuda în fața altora că știi latina. Ce-mi trebuia mie așa ceva? Eu voiam să fiu eu însumi, nu purtător de cuvânt pentru uitații istoriei.” (pp.125-127)

Din aceste puncte de vedere, chiar dacă predomină „portretul” lui Constantin, este și aici un bildungsroman; dacă noi am ales citate filosofice și mai statice, acțiunile nu lipsesc, chiar dacă se gravitează, ca și alte cărți de literatură contemporană având Bucureștiul în prim plan, în jurul Spațiului (locativ)…

Scuzate să ne fie aceste digresiuni quasi-teoretice: așadar, avem un personaj care poate fi un fel de Moș Goriot, bătând spre 80 de ani (dar nu cu două fete, ci cu un singur băiat, vorba vine, moșneguț și el de acum, care este o surpriză pentru cititor, nu o stricăm; mai mult, chiriașul narator este mai iubit decât propriul copil, certurile bătrânului cu feciorul la telefon fiind… legendare pe dealul Mitropoliei), Scrooge, Felix Grandet, Gobseck, Hagi Tudose, Costache Giurgiuveanu, dar având marca sa personală (marca Iulian Bocai, de fapt; ar fi interesant de citit un roman de dragoste semnat de el; poate Radu Petrescu, cu acel „Matei Iliescu”, și-a găsit urmașul!), – la începutul cărții mai existând un bătrânel, poate mai apropiat de aceste „modele” consacrate, amintite mai sus – , așadar, un moșneag care închiria camere sub orice critică (literară, sic!), la prețuri… omenești!

Se leagă o legătură specială între student și proprietar (nu chiar precum aceea dintre un maestru și un discipol: puteți să vă gândiți și la „Karate Kid” și la „Jurnalul de la Păltiniș”, sic, poate chiar și la Socrate și Platon, dar într-o cheie comică), cartea fiind și despre posibilitatea iubirii aproapelui și apropiatului, în altă parte (eu, scriind tot despre „Constantin”, dar mai mult despre Priță) referindu-mă la noblețea care există și acolo unde, de fapt, este schimonosită rău…

La urma urmelor este o carte despre… senzații: printre ele, „senzația că toată frumusețea orașului îți aparține și că puteai să înțelegi și să ierți tot răul pe care ți l-ar fi putut face.” (p.42)

Senzațiile, „stările exaltate” pe care ți le pot trezi ceilalți chiriași, navetiștii, vecinii, colegii, prietenii de tranziență, obsesia realității și a vieții adevărate (chiar dacă naratorul nu e, nu-i așa, scriitorul!):

„Veneam dintr-o lume în care văzusem toată copilăria femei bătrâne, pe câmpuri, pișându-se din picioare la marginea loturilor de pământ, fără să-și dea jos fustele, de rușinea bărbaților, sau adunând balegă cu mâinile goale în găleți, pe care o înmuiau mai apoi în apă și o foloseau să-și zidească spărturile din case, și mă mirau puține lucruri, dar femeile astea guralive, răstite, supraponderale din tren, care păreau triste doar în tăcere, împingeau limitele a ceea ce înțelegeam că înseamnă viața adevărată.” (p.28)

Dacă domnul Constantin Toader, cu toate tarele lui, avea „realitatea din capul lui” (p.119), accentul pus la un moment dat pe fragilitatea lui poate este, în aceste vremuri de pandemie, chiar cel care trebuie să ne rămână cel mai mult în memorie, lângă acordurile șansonetei lui Giacomo Facco, aria a duo: No sè què blando temor, o arie care face pielea de găină în carte și este ascultată trei zile la rând ca într-un preludiu prelungit la o poveste de dragoste care nu mai are loc.

Scriind despre sărăcie fără a-și face iluzii că ar fi altceva decât ceea ce este, Iulian Bocai, prin cele două cărți apărute până acum, arată că este în căutarea unui nou mare Gatsby, având, dincolo de ariditatea inevitabilă, asumată, a căutării realității, adevăratei realități, în deșertul literaturizării, delicateți și delicatese literare demne de un Scott Fitzgerald:

„Dar în cele din urmă, în doar câteva luni, am fost asimilat pe nesimțite, am devenit și eu unul de-al lor și asta mi-a făcut mult bine, dându-mi pentro vreme iluzia de a crede că, dacă aș fi avut motive să i-o cer, lumea s-ar fi schimbat odată cu mine. Aici colegii vorbeau cu tine degajat, fără ifose, dădeau din cap cu convingere și getsiculau alert, ba chiar își făceau un obiect de mândrie din a fi sociabili, din a putea să stea de vorbă și cu filosofii, și cu plebea, iar când unii dintre ei au aflat că sunt sărac, am primit din partea lor genul de amiciție care ezită mereu între caritate și sinceră prietenie, așa cum te iubesc întotdeauna bogații dacă e vai de tine pe lume.” (p.165)

„Domnu’ Mihai” este deja student la științe politice, micile speranțe dickensiene de la studiile clasice s-au dus deja pe apa Dâmboviței, alte speranțe, mai potrivite, s-au ridicat, sentimentul de groază al împotmolirii (care, la propriu, vor duce la disparția lui Priță), la figurat, este deja depășit, literar nu se poate aștepta decât a treia carte, poate tot despre „Bucureștiul lacom și plictisit al studenției”, poate despre o altă inimă, potrivit de mare și îndeajuns de ciudată pentru a merita realitatea literaturii…

Constantin de Iulian Bocai

Editura: Polirom

Colecția: Ego. Proză

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 200

ISBN: 978-973-46-7940-9

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Despre autor

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Lasă un comentariu