Prima carte a lui Javier Cercas pe care am citit-o mi-a adus, pe lângă plăcerea lecturii unui roman palpitant (cred că acesta e cuvântul cel mai potrivit), şi o surpriză de proporţii: fără să ştiu a priori prea multe despre “Legile frontierei”, am descoperit o lucrare ce operează simultan cu mai multe tematici – şi aproape toate dificil de abordat! -, ce se suprapun ori se separă adesea radical, într-un mod spectaculos.
Romanul urmăreşte, pe o distanţă de treizeci de ani, evoluţia lui Zarco, delincvent juvenil ajuns pe parcurs (mai mult sau mai puţin voluntar ori conştient) personificarea unei legende şi, în paralel, a tuturor celorlalte personaje ce au avut, de-a lungul timpului, legătură cu acesta. Construit sub forma unor ample interviuri – nu atât de puternice ca ceea ce am văzut, spre exemplu, la Kamel Daoud, dar cu toate astea destul de solide şi plauzibile – la care participă indivizi din eterogenul său anturaj (cu o focalizare deosebită asupra personajului întruchipat de Ignacio Cañas, zis şi “Ochelaristu'”), al căror rezultat final ar trebui să se constituie într-o carte – biografie fidelă a lui Zarco, singura capabilă să dezmintă atâtea zvonuri false fabricate de filme şi articole de ziar, şi să facă distincţia, une fois pour toutes, între mit şi adevăr -, textul se derulează în faţa cititorului într-un mod cursiv şi alert, aproape cinematografic. Cercas reuşeşte să intercaleze imagini încărcate de intensitate şi forţă, desprinse parcă dintr-un thriller american al anilor ’70, cu altele beneficiind de un serios impact emoţional. Căci “Legile frontierei” tratează problematica delincvenţei juvenile (sau, după cum a afirmat chiar autorul, a adolescentului rebel universal) în aceeaşi măsură în care vorbeşte, pe un ton oarecum degajat, despre căutarea neîncetată a identităţii, dublată de consecinţele nefaste pe care acest demers, în compania altor factori determinanţi, le poate avea.
Firul narativ este extrem de complex, mare parte din desfătarea pe care o produce lectura acestei cărţi provenind din evoluţia graduală a poveştii, ajutată şi de numeroase întorsături de situaţie specifice mai curând lumii cinematografice. Simbolul “frontierei” este pilonul central al textului şi element omniprezent până la final:
“- În fond, cred că pentru noi, puştii din cartier, termenul de “adăposturi” evoca imaginea epică a unui refugiu în vremuri de restrişte, sunt sigur că avea un aer atrăgător de roman de aventuri. De aceea spuneam că locuiam foarte aproape şi foarte departe de Zarco: pentru că ne despărţea o frontieră.
– Şi cum ai trecut-o? Vreau să spun, cum se face că un puşti din clasa de mijloc s-a împrietenit cu unul ca Zarco?
– Pentru că la şaisprezece ani toate frontierele sunt poroase, sau cel puţin aşa erau atunci.”
Frontiera dintre cei doi nu este doar o limită concretă sub forma unui râu ce desparte într-o manieră convenţională lumile celor doi protagonişti – căci cititorul va avea acces la această poveste cu aer mitic în principal prin ochii lui Ignacio -, ci şi un perete invizibil ce îi separă la nivel ideologic pe cei de “dincoace”, cum e cazul Ochelaristului, de cei situaţi dincolo de râu, într-un univers care, până la un moment dat, îi părea lui Ignacio nu numai inaccesibil, dar mai ales ireal. Odată ajuns însă în partea cealaltă, mânat de curiozitate şi de dorinţa de afirmare specifică vârstei, băiatul de şaisprezece ani va cunoaşte, pe fundalul constituit de Spania ce renaşte cu dificultate după epoca “Franco”, dragostea, frica, loialitatea ori sentimentul trădării şi în special maturizarea accelerată, printr-un proces de ardere a etapelor. Cu greu (şi cu ceva noroc) va reuşi să se detaşeze de această lume a plăcerilor vinovate şi a ilegalităţii – pe cât de seducătoare, pe atât de riscantă – şi să ajungă, peste ani, un avocat de renume ce îl va apăra în sala de judecată chiar pe Zarco, devenit acum simbolul naţional al delincventului juvenil, condamnat de nenumărate ori, întrupare a tuturor contradicţiilor.
Toate personajele acestei cărţi sunt înconjurate de un halou de ambiguitate şi mister, fiecare fapt relatat este plasat sub semnul failibilului, din moment ce reprezintă un produs al conştiintei pur subiective. Rare sunt ocaziile în care anumite versiuni vor fi confirmate de mai multe voci, până la final domnind de fapt senzaţia incertitudinii şi a fricii care poate să ţâşnească, aşa cum zicea Roland Barthes, din cine ştie ce întunecimi. În fapt, deşi viziunile alternează şi doar uneori se suprapun, sentimentul globalităţii ori al cunoaşterii totale este numai aparent, menit special să tulbure în loc să clarifice. Brusc, totul pare a fi povestit prin intermediul unui ochi regizoral neclar, cu vagi accente nostalgice; nu e sigur dacă înainte, asediaţi de problema sărăciei ce ameninţa să le distrugă în întregime vieţile, era mai bine, însă cert este că banda lui Zarco (sau, în fine, membrii care au mai rămas din ea) întruchipează traiul cu iz de legendă al unor inadaptaţi în lumea modernă, al “dezorientaţilor” lui Amin Maalouf, situaţi totuşi de cealaltă parte a frontierei. Ei sunt incapabili să îşi găsească vechiul refugiu, sunt în continuu animaţi de tumultul dispărut al unor vremuri apuse, în căutarea nesfârşită a visurilor copilăriei, măcinaţi de zodia dureroasă a iluziilor. Cititorul ia parte, involuntar, la dramele de conştiinţă ale protagoniştilor şi se trezeşte părtaş pasiv la anumite aventuri aproape neverosimile, transpus câteodată chiar în mijlocul schimbului de gloanţe, fără însă să ajungă pe parcurs total implicat în subiect. Din păcate, am resimţit prezenţa unui soi de barieră aflată între paginile cărţii şi ceea ce se plasează dincolo de ele, în profunzimea lor, asemănătoare chiar unei frontiere, aşa cum senzaţia care m-a traversat în momentul parcurgerii volumului mi-a amintit de aceea trăită de banda lui Zarco în clipele, să zicem, jafurilor violente care s-au soldat cu un eşec: aprehensiune, anxietate, spaimă certă. Şi, fără excepţie după încheierea oricărui capitol, dorinţa de a urmări evoluţia acţiunii şi de a o retrasa pe o hartă mentală.
În urma lecturii acestui roman persistă o tuşă vagă de nemulţumire legată de necunoaşterea deplină a adevărului: în asta rezidă meritul lui Cercas, care se rezumă la a scoate la suprafaţă chestiuni nerezolvate, la a pune întrebări incomode şi a ambiguiza chiar şi mai mult firul epic. Munca cititorului este aceea de a pune cap la cap frânturile de poveste desprinse din confesiunea lui Ignacio – cea mai apropiată, pare-se, de adevărul atât de asiduu căutat. Dacă prima parte, cea care urmăreşte anii de adolescenţă ai Ochelaristului, este mult mai alertă, aproape vie, cea de-a doua – care îl regăseşte pe Ignacio în postura unui avocat din Gerona însărcinat cu apărarea unuia dintre cei mai celebri condamnaţi ai Spaniei, căruia i s-a înrădăcinat deja, din copilărie, instinctul evadării – accentuează aspectele tehnice prin descrierea minuţioasă, asemănătoare unui documentar (cam ceea ce am văzut în filmul “Gone Girl”), a nebuniei şi crizei mediatice suscitate de destinul aparte al lui Zarco. În final, graniţa dintre bine şi rău pare chiar mai discret şi imprecis conturată decât la început. “Legile frontierei” reuşeşte astfel să creioneze în nuanţe calde, aparent euforice, dar de fapt cât se poate de triste, universul protejat de aura melancolică a speranţei pe care şi-l construiseră câţiva tineri din dorinţa utopică de a nu se supune canoanelor, distrus mai apoi de izbirea necruţătoare cu lumea reală.
Sursa foto scriitor: www.abc.es
Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”;
An de apariţie: 2015;
Traducere din limba spaniolă de Cornelia Rădulescu;
Nr. pagini: 320;
ISBN: 978-973-689-910-2.
