Nostalgia scriiturii lui Modiano creează o atmosferă plină de umbre, în care îmi face mare plăcere să mă cufund, de fiecare dată. Un mister îmbrăcat în haine inedite își face simțită prezența și în acest scurt roman (de altfel, toate romanele sale pe care le cunosc sunt cam la fel de scurte, parcă pentru a accentua senzația lucrurilor spuse pe jumătate). În centrul acestei scrieri se află Louki, o tânără închisă în sine, plină de taine, a cărei viață se desfășoară sub spectrul căutării de sine. De mică, Louki fuge mereu de ceva sau de cineva și nu reușește să se simtă ea însăși decât în clipa fugii. Câteva personaje evocă prezența ei fantomatică și neînțeleasă, iar propria sa voce aruncă doar o lumină vagă asupra vieții sale, astfel că Louki rămâne până la sfârșit un mister pe care detaliile nu fac decât să-l întețească.
“Trebuie să fi fost o duminică seara sau o zi de sărbătoare. Traficul era inexistent, toate cafenelele erau închise. În orice caz, în amintirile mele, ne găseam în seara aceea într-un oraș pustiu. Întâlnirea noastră, când mă gândesc acum, îmi pare întâlnirea a două persoane care n-aveau niciun port unde să ancoreze. Cred că noi eram, și unul și altul, singuri pe lume.” (pag.119-120)
Întregul roman pare construit din ecouri venite din trecut, dintr-o parte a vieții ce nu mai poate fi văzută decât prin filtrul deformator al memoriei, încărcate de povara anilor și a acestei nostalgii pregnante, ce nu admite optimism sau speranță. Căci, în afara acestei focalizări asupra persoanei lui Louki, cartea relevă interesante dileme ale vieții pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare le trăiește. Mi se par fascinante obscuritatea ce domină scriitura, absența verdictelor, imaginile în sepia ce se desprind fugitiv din text. Modiano nu stăruie asupra episoadelor sau situațiilor, mișcându-se de ici-colo, într-o incoerență caracteristică rememorărilor. Și asta face ca proza sa să aibă densitatea aburului. Sunt destui care nu găsesc nimic special în stilul său. Dar și alții care s-au amorezat de atmosfera fantomatică atât de bine construită. Eu fac parte, evident, dintre aceștia din urmă. Și, în pofida elementelor comune ale romanelor lui Modiano citite de mine până acum (vreo patru), trăiesc mereu senzația de noutate.
“Și astăzi mi se-ntâmplă să aud seara, pe stradă, un glas care mă strigă pe numele mic. Un glas ascuțit. Lungește un pic silabele și îl recunosc numaidecât: glasul lui Louki. Mă întorc, dar în spatele meu nu-i nimeni. Dar nu numai seara, ci chiar în toiul acelor după-amiezi de vară când nu mai știi foarte bine în ce an al vieții tale te găsești. Totul urmează să reînceapă exact ca înainte. Aceleași zile, aceleași nopți, aceleași locuri, aceleași întâlniri. Eterna Reîntoarcere.” (pag. 127-128)
Fiecare poveste își are propriile taine, propriile amănunte întunecate, făcându-te să te întrebi ce rămâne, de fapt, în urma fiecăruia dintre noi și cât din ceea ce ai fost se mai poate dezvălui din fragmente de amintiri și obiecte rătăcite. Prea puțin, probabil, dar suficient cât să facă dintr-o viață o necunoscută palpitantă, învăluită în melancolie. Este important, cred, ca scriitorul să vorbească în propria-ți limbă, la nivel spiritual, desigur. Eu sunt uimită să constat că sunt mulți scriitori diferiți între ei ca stil, ca abordare și în ceea ce privește subiectele pe care le explorează, și care, toți, reușesc să-mi atingă resorturi interioare pe care nici nu le bănuiam că există. Patrick Modiano este unul dintre ei.
“Prefer să urc iarăși pe jos pe Champs-Élysées într-o seară de primăvară. Cu toate că, astăzi, nimic din ce-a fost atunci nu mai există, noaptea poți încă să trăiești această iluzie. Poate pe Champs-Élysées voi auzi glasul tău strigându-mă pe numele mic…” (pag. 148-149)
“În cafeneaua tinereții pierdute” relevă spiritul boem al Parisului anilor ’60, care se manifestă ca o prezență vie, ce se suprapune peste imaginile prezentului. E ca și cum fotografiile alb-negru ar prinde viață, în timp ce de undeva, dintr-un loc nedefinit, răsună acordurile unei cunoscute melodii – Non, je ne regrette rien… O muzicalitate stranie bântuie evocările lui Modiano, conturând atmosfera fascinantă, în care Parisul însuși devine un fel de personaj – străzile sale, arondismentele, cafenelele uitate ale vremurilor de altădată, în care reușești să pășești grație imaginației și scriiturii rafinate. Altfel, stilul în care scrie Modiano nu este unul pretențios, dimpotrivă – lectura decurge lin, pășind printre amintirile fluide.
Editura: ART;
Anul apariției: 2012;
Traducere din limba franceză: Constantin Abăluță;
Nr. de pagini: 176;
ISBN : 978-973-124-726-7.
2 comentarii
Recunosc că de fiecare dată premiile Nobel mă iau prin surprindere. Mă uitam la o listă a premianţilor din ultimii ani şi-mi spuneam “ah, da ştiam de Mo Yan, Orhan Pamuk mi-era cunoscut…” dar de fapt am auzit de ei după ce au primit Nobelul. La Alice Munro am reacţionat imediat, am şi primit un volum de povestiri şi mi-au plăcut foarte mult, la Modiano am avut reţineri. Nu ştiu de ce. Recenzia ta îmi dă de gândit. Două sunt lucrurile pe care le-ai remarcat şi care mă atrag: simplitatea stilului şi faptul că ” proza sa are densitatea aburului”
Eu îți recomand să încerci. Dacă îți va plăcea o carte, la fel va fi și cu celelalte. Eu am început parcurgerea operei lui Modiano cu Dora Bruder, însă nu mă pot pronunța asupra cărții ideale pentru a începe. Cert e că de atunci nu pot rezista tențației de a mă întoarce, periodic, la cărțile sale.