Lia Bugnar scrie teatru în felul ei caracteristic, adică (foarte) bine. Iar „Fata din curcubeu” e unul din textele care se joacă de ani de zile, în diverse variante, pe scene mari sau mici, în București sau prin alte părți. Are deja mai multe variante de joc; întâi a fost Tania Popa, după care au venit Ilona Brezoianu și Marcela Motoc; fiecare dintre cele trei au îmbogățit spectacolul așa cum au știut ele mai bine, dat fiind că personalitățile lor puternice se regăsesc în text și prin text. Textul „Fetei din curcubeu” este scris astfel încât actrița/actrițele să-și pună în valoare potențialul creator, să se dezlănțuie pe măsură ce se succed replicile. Iar intermezzo-urile cantabile completează și valorizează toată această descătușare a talentului.
Credit foto: Cătălina Flămânzeanu
Pe Marcela Motoc recunosc că n-am văzut-o jucând până acum. M-am întâlnit la o lansare de carte și de acolo până la spectacolul de aseară a trecut ceva mai mult de o săptămână. Are energie, are ardere lăuntrică, are arta dedublării, are cam tot ce-i trebuie pentru un one-woman-show. Și preț de oră ești captiv în Curcubeu, în sala aceea de cinema pe care o vizitai des în copilărie, sală unde ți-au dezvoltat imaginația și ți-ai lăsat fanteziile să înflorească. Habar n-aveai că pentru unii sala de cinema ține loc de spațiul de supaviețuire. Și ce supraviețuire! Dar, de fapt, nu-i așa, întunericul sălii ține loc de întunericul din spatele curcubeului. Ce chestie, să numești Curcubeu o sală de cinema! Adevărul e că stările și trăirile personajului care pe repede-înainte compun o viață, parcă ar da naștere unui curcubeu. Dar… mai ales filmele! Ele chiar dau naștere unui curcubeu de vieți alăturate, îngemănate, suprapuse, întretăiate etc. Și Lia Bugnar face o scurtă istorie a marilor filme care trebuie neapărat văzute într-o viață de cinefil (sau necinefil, nu contează decât că trebuie văzute!). Și te gândești ascultând-o pe Marcela Motoc câte ai pierdut în viața asta, câte ți-ai refuzat, câte ai trăit la unison cu ea sau cu alții asemenea ei, câte ai ratat. Dar despre ce rateuri vorbim? Ale ei, sau ale noastre? Ale mele, spectator, sau ale ei, actriță?
Credit foto: Romulus Boicu
Despre toate acestea și despre multe altele este vorba în „Fata din curcubeu”. Marcela Motoc are talent, are tehnică, inclusiv vocală, are spaime, are bucurii, are haz, are necaz, are ciudă, are amintiri. Dar, mai ales, nu urărește! Mie așa mi s-a părut că văd aseară: o ea care-și caută drumul spre lumină, sau spre toneta de înghetață, încercând să nu uite să iubească. Căci pentru ea cele mai de preț și de iubit rămân .. amintirile. Ele îi țin de cald, de leac și de trecere prin și peste suferință. Și se succed pe chipul Marcelei Motoc o seamă de suferințe, care mai de care mai adâncă, mai copleșitoare! O vezi îmbătrânind sub ochii tăi și te gândești că așa ți-e dat și ție să îmbătrâneşti: pe repede-înainte.
E despre artă „Fata din curcubeu”. Arta de a nu-ți rata viața ascunzându-ți visurile în sertar. Iar Marcela Motoc scoate din spectatori emoții, visuri și tot restul și le amalgamează și le dă un nou chip. Și e de admirat rezultatul. Dar, atenție: trebuie căutat în întunericul din spatele curcubeului.
FATA DIN CURCUBEU de Lia Bugnar
Text și regie: Lia Bugnar
Cu: Marcela Motoc
Coproducție Teatrul de Artă București și Asociația Cortina
