„Eseu despre luciditate” de José Saramago

Deși mai puțin celebru decât Eseu despre orbire, poate pentru că nu a beneficiat de ecranizare sau poate pentru că epidemia, de această dată, e prezentată în imagini de o spectaculozitate mai atenuată, Eseu despre luciditate merită să îl urmeze pe primul, în ordinea lecturii, nu doar pentru că, într-o oarecare măsură, îl continuă și îl întregește, dar și pentru că pune întrebările pe care le ridică primul roman într-o altălumină.

Același oraș care, cu patru ani în urmă, fusese lovit de epidemia de orbire, cade, spr estupefacția autorităților, într-o nouă formă de „orbire”, cea a votului în alb. Șaptezeci la sută din voturi, în primul scrutin, și optzeci la sută, în cel de-al doilea, etalează un total dezinteres pentru oricare dintre partide. În aceste condiții, autoritățile consideră oportun și corect să înăbușe această „epidemie” de lipsă a spiritului și responsabilității civice prin izolarea orașului și retragere a tuturor guvernanților și a forțelor de ordine din el. În același timp, un comisar, însoțit de doi agenți, este însărcinatsă se întoarcă în capitală (căci e vorba de o capitală, deși nu știm a cărui stat) pentru a demara o anchetă întru rezolvarea misterului votului masiv în alb, anchetă care trebuie să aibă rezultatele de la început așteptate, ba chiar planificate, ceea ce, mai mult sau mai puțin, se și întâmplă.

Așa cum mi-am permis să interpretez în cronica la Eseu despre orbire, albul este păstrat și în acest roman ca simbol al rațiunii, de data aceasta, însă, nu a celei care ne orbește, ci a celei care ne ajută să vedem limpede lucrurile, o rațiune revelatoare de care sunt cuprinși aproape toți locuitorii capitalei, care își exprimă neîncrederea față de orice opțiune politică, ba chiar, după cum vom observa din comportamentul lor, după ce sunt părăsiți de autorități, față de orice formă de guvernământ. Saramago, prin acest personaj colectiv, își permite să ia în zeflemea însă și sfânta democrație, mai bine zis fisurile acesteia sau, ca să fim încă mai (politic) corecți, flexibilitatea acesteia de care pot profita, cu rea intenție, mai marii acestei lumi. Fără îndoială, virtutea sistemului democratic tocmai în versatilitatea lui stă și nu trebuie să ne îndoim de faptul că, la moment, e cel mai bun sistem la îndemână, iar critica autorului este îndreptată nu spre acesta, ci spre utilizarea defectuoasă a lui de către cei care sunt împuterniciți să-l manevreze. Deși nu putem ști cu siguranță dacă critica nu se referă chiar la stat ca instituție, căci nu putem neglija aluzia autorului la o formă de organizare în lipsa statului, un fel de autoguvernare, poate anarho-capitalism, apologeții acestuia n-ar fi puțini (Murray Rothbard, David Friedman, Bruce Benson), dar să nu mergem prea departe cu presupunerile. Cert este că statul (ne referim aici la cei care-l conduc), așa cum mulți îl vedem sau, cel puțin, cum ni-l arată Saramago, este un interpret oportunist al noțiunilor democratice:

„atunci veți înțelege, prea târziu, că drepturile sunt integral drepturi numai în cuvintele cu care au fost enunțate și pe bucata de hârtie pe care au fost consemnate, fie ea o constituție, o lege sau un regulament oarecare, veți înțelege, convinși, să dea domnul, că aplicarea lor fără măsură, nesocotită, ar produce convulsii și în societatea cea mai solid constituită, veți înțelege, în sfârșit, că bunul-simț comun ordonă să le luăm ca simplu simbol a ceea ce ar putea fi, dacă ar fi, și niciodată ca realitatea sa efectivă și posibilă”.

Iar dacă drepturile nu sunt decât niște simboluri, în ochii autorităților, atunci orașul părăsit de guvernanți devine imaginea a ceea ce ar putea fi în lipsa lor, o continuare normală și fără esențiale schimbări a mersului vieții, o realitate efectivă și posibilă.

Ceea ce cu siguranță nu poate scăpa ochiului unui cititor, oricât de buimăcit de lungile și încurcatele fraze saramagiene, este fresca, în plan paralel, a societății actuale, o societate a spectacolului veșnic așteptat, dar și potențat, să nu zicem chiar născocit, mai ales de către mass-media:

„Reporterii primiseră ordin să nu mai însoțească manifestația și alergară să-și ocupe pozițiile în fața palatului, dar ideea generală, fie printre specialiștii care lucrau pe teren, fie în cartierele generale ale redacțiilor, era aceea că, din punctul de vedere al interesului informativ, acoperirea evenimentului avusese drept rezultat o pură pierdere de timp și de bani sau, dacă vrem să folosim o expresie mai tare, o indecentă lovitură de picior în ouăle comunicării în masă sau, de data asta cu delicatețe și finețe, o desconsiderare nemeritată. Tipii ăștia nu sunt buni nici pentru manifestații, se spunea, măcar să arunce o piatră, să-l ardă pe șeful statului în efigie, să spargă vreo câteva geamuri, să intoneze un cântec revoluționar din acelea de pe vremuri, ceva care să arate lumii că nu sunt morți ca aceia pe care i-au îngropat mai adineauri. Manifestația nu le-a încununat speranțele”.

Antiteza dintre absurditatea lumii care este și ordinea logică și firească a lumii care ar putea fi accentuează însușirile ambelor, dar are menirea, totuși, de a evidenția ridicolul celei dintâi.

Personajele romanului, rezolvându-și dilemele interioare în timpul primei epidemii (din celălalt roman), odată curățați de orbire, decid să se descotorosească de un sistem inutil și infect, a cărui marionete deveniseră, decizie aproape unanimă și atât de firească încât nu e nevoie de vreo organizare sau complot pentru a se împlini, schimbarea vine de la sine. Lupta este, astfel, unilaterală: guvernanții luptă cu dușmanii pe care singuri și-i construiesc, omorând, însă, oameni reali. O idee comună, dar care nu poate fi trecută cu vederea, este că sistemul poate învinge individul, dar nu și mulțimea care devine, la rândul său, un altfel sau poate un alt sistem, nu știm dacă și pentru cât timp mai onest și mai lucid. Cine învinge, sistemul sau rațiunea, rămâne o întrebare fără răspuns. Saramago încheie romanul lăsând acțiunea suspendată: guvernanții câștigă o bătălie, omorând un om nevinovat, dar războiul nu s-a terminat, dacă nu cumva e fără sfârșit.

Eseu despre luciditate de José Saramago