„Cum de putem trăi împreună. 16 lecții de filozofie politică pe înțelesul oricui” de Pierre Manent

Cu siguranță nu greșesc prea mult dacă spun că e dificil să ne orientăm în legitățile care guvernează sau, mai bine zis, dirijează viața oamenilor, în societatea contemporană. Nu vorbesc despre legile naturale, ci despre „realitățile intersubiective”, ca să folosesc o expresie harariană, adică acele noțiuni abstracte, cum ar fi națiunea și statul, a căror ascensiune a reordonat lumea în care trăim după legi închipuite, dar necesare, dacă e să ținem cont de amploarea cu care aceast imperiu omenesc s-a extins. Urmărirea succesiunii evenimentelor care se perindă în buletinele de știri nu ne ajută prea mult în acest sens. Trebuie să căutăm un fundament, sub aceste nisipuri mișcătoare, care să ne clarifice care sunt pilonii pe care se bazează orânduirea acestei lumi, dar mai cu seamă, a evoluției ei contemporane.

Cu aceeași nevoie de clarificare s-au confruntat și studenții de anul trei ai Institutului de studii politice din Paris, prin 2001, pentru care a fost solicitată intervenția filozofului politic Pierre Manent, sub forma unui curs de inițiere în pârghiile de bază prin intermediul cărora este jucat spectacolul acestei lumi. Acest curs a fost, ulterior, rezumat sub forma unei introduceri în filozofia politică care a apărut sub denumirea originală Cours familier de philosophie politique, în 2003, în 2017 cartea fiind inclusă în colecția 12 cărți despre lumea în care trăim, de la Humanitas, și apărând, în română, sub denumirea Cum de putem trăi împreună. 16 lecții de filozofie politică pe înțelesul oricui. Totuși, aceasta nu este un manual, ci un set de reflecții care, oferindu-ne clarificările pe care i le solicităm, ne întărește, totodată, senzația complexității, dar și a fragilității lumii în care trăim. Trebuie să recunoaștem, însă, că o complexitate înțeleasă este altceva decât un mănunchi de concepte care par arbitrare, din cauza opacității lor aparente.

În construirea explicației sale, Manent îmbină teoria politică clasică cu istoria politică modernă și contemporană – un proiect ambițios, desigur, care cu greu s-ar fi lăsat înghesuit în puțin peste trei sute de pagini, dacă spiritul lucid al autorului nu ar fi extras din acestea doar substanța relevantă, potrivită demersului său. Astfel, Hobbes, Rousseau, Kant, Marx, Weber, Arendt, dar și Aristotel și, mai ales, Tocqueville, se întrunesc pentru a elucida cauzele evenimentelor istorice ce au avut loc în epoca modernă, dar și a medita asupra prognozelor viitoare. Tentativa în așa fel concepută nu rezultă într-un produs livresc halucinant, ci într-un aranjament ideatic edificator și, astfel, izbăvitor.

Dată fiind consistența ideilor care au suferit deja un prim proces de comprimare, în cuprinsul cărții, este cu atât mai dificil de a le rezuma a doua oară, în limitele unei cronici, dar provocarea mi se pare mai puțin anevoioasă când conștientizez că-și merită efortul.

Înainte de a începe, vreau să menționez că, de la un capitol la altul, temele abordate sunt diferite, ceea ce nu ne împiedică însă să întrevedem, în spatele diversității acestora, coerența și verticalitatea poziției pe care și-o asumă autorul, fapt care ne ajută să asimilăm conținutul cărții ca pe un tot întreg, nu ca pe un conglomerat de concepte adunate laolaltă. Faptul că am în față o carte a cărui autor e în stare să-și explice toate fenomenele politice prin prisma poziției pe care a adoptat-o, fără să devină aberant, ridicol sau prea abstract, mă face să-mi ascut atenția și să încerc să înțeleg ideile pe care le expune, idiferent de propria mea poziție vizavi de aceste fenomene. Este o calitate pe care puțini autori îndrăznesc să o afișeze astăzi, majoritatea loviți fiind de molima corectitudinii politice. De mainstream reușesc să se desprindă cumva autorii radicali, care avansează teorii politice neortodoxe, mai mult din dorință de originalitate, decât din încredere în propria poziție. Pierre Manent este, însă, un filozof educat în tradiție liberală, dar cu o atitudine critică față de liberalism, de un liberalism reconsiderat, aș spune, dar profund și bine ordonat. Am vrut să subliniez această tendință autentică a autorului de a înțelege și a explica lucrurile, nu atât ca pe o caracteristică rară, cât convingătoare, în sens că te motivează să-l citești, astfel încât am reluat lectura cărții, imediat ce am ajuns la sfârșitul ei.

Ideea de la care pornește Manent, pe care consideră că se bazează întreaga structură democratică, este ideea separațiilor: separația dintre Biserică și Stat, separația puterilor și diviziunea muncii ar fi doar câteva exemple. Dar separația care stă la baza tuturor acestora, este cea dintre cele două mari autorități ale lumii actuale: știința și libertatea. Aceste două concepte stau la baza vieții pe care o ducem, însă se adresează diferitor aspecte ale acesteia: pentru a se derula, viața are nevoie de un cadru, pe care i-l oferă știința, funcția căreia este să descrie lumea (așadar, cadrul vieții) așa cum este ea, dar, în acest cadru, care este spațiul public, viețile individuale se desfășoară în conformitate cu propriile valori ale individului, prin care acesta își manifestă libertatea (mai ales, cea de alegere):

„știința guvernează domeniul public; viața, adevărata viață, trebuie căutată în spațiul privat, adevărata viață este viața privată. Astfel, suntem în chip straniu divizați: credem în știință, o facem stăpână pe spațiul public, cu alte cuvinte îmbinăm cele două idei mai puternice din mintea omenească, ideea de adevăr și ideea de lucru public, și în același timp ne hotărâm să trăim, ca să spunem așa, alături și altundeva: în afara spațiului public; în afara științei, în mijlocul valorilor”.

Altfel spus, știința pune ordine în haosul lumii, explicând-o; în același timp, noi nu putem să trăim doar cu adevăruri, fără să facem judecăți de valoare și să distingem ce este bine de ce este rău. Această aplicare a propriilor valori la modul personal de viață este legitimă, cu atât mai mult cu cât democrația modernă a pus individul și libertatea acestuia în centrul filozofiei sale.

În cadrul conceptului de libertate intervine, însă, o altă contradicție care se adaugă multitudinii de opoziții cu care trebuie să se împace omul contemporan. Este vorba despre expresia politică a libertății: consimțământul, care, prin natura sa, este, de fapt, limitator: fiecare consimțământ îngrădește libertatea individuală la cadrul pe care el însuși îl presupune. Cu alte cuvinte, ori de câte ori individul își manifestă libertatea de alegere și cu cât mai des își manifestă această libertate, consimțind la anumite lucruri, el își limitează propria libertate între hotarele marcate de consimțămintele sale. Acest paradox stă la baza aplicării legii în democrația modernă: legea limitează libertatea individuală prin concursul direct al individului, el este cel care-și creează legea. Eliberată de orice referință la ordinea naturală, legea este autorizată numai de ea însăși, ordonând omului care, supunându-i-se, nu face altceva decât să se supună sie însuși.

Tocmai în acest punct sesizăm deosebirea dintre democrația moderne și democrația antică greacă, în care cetățeanul participa direct la viața politică a cetății. Astăzi, cetățeanul participă la viața politică prin mediere, adică prin intermediul mediatorilor pe care și-i alege și prin instituțiile pe care aceștia din urmă le reprezintă, iar politica modernă devine tot mai abstractă, operând prin noțiuni precum drepturile omului și suveranitatea umană. Chiar dacă aceste abstracțiuni sunt necesare atunci când democrația trebuie să se exercite asupra unei mase imense de oameni, nu doar a unui număr restrâns de locuitori ai cetății, Pierre Manent consideră că acestea nu trebuie abandonate propiei logici idealiste: iluzia construirii lumii pe un fundament stric moral și de drept, fără un cadru politic real, va priva, în cele din urmă, umanitatea de mortarul care o ține împreună – politicul:

„Politicul permite diverselor experiențe să comunice unele cu altele, obligându-le astfel să comunice, de fiecare dată, în funcție de formă și regim. Iată de ce afirmăm că politicul reprezintă marea mediere, sau medierea medierilor: el face ca nici o experiență să nu capete validitate absolută, o împiedică să satureze câmpul social și conștiința individuală, o obligă să coexiste și să comunice cu celelalte experiențe. În acest sens, politicul este păstrătorul bogăției și complexității vieții umane”.

Astfel, Manent respinge „spiritualizarea” politicii, făcând trimitere și la Rousseau:

„Pentru ca sentimentul uman să aibă forță, o forță durabilă, ne spune el, trebuie concentrat într-o anumită cetate. Dacă îl extindeți la întreaga umanitate, el este desigur, mai just și mai moral, cel puțin în principiu, dar e mult mai slab, prea slab pentru a susține o asociație umană tolerabil de justă și fericită”.

Pericolul rezidă însă, după părerea lui Manent, nu doar în „spiritualizarea” excesivă a politicului, dar, mai ales, în depolitizarea definitivă a societății. În acest context, Pierre Manent, considerat cel mai profund dintre filozofii eurosceptici, nu ezită să vorbească despre lipsa acțiunilor politice comune în cadrul… politicii Uniunii Europene. El consideră că viața unei societăți nu poate fi redusă doar la comerț și cultură; pentru a se defini, un organism politic are nevoie de un corp, adică un cadru politic, și de acțiuni politice comune: acțiuni militare comune și decizii politice specifice comunității respective. În cadrul unei uniuni precum este cea europeană, însă:

„guvernul democratic ales de fiecare țară trebuie să țină tot mai mult cont de voințele și dorințele guvernelor democratice alese ale celorlalte țări, de altminteri tot mai numeroase, și deci elementele care contribuie la rezultatul final sunt tot mai eterogene și mai străine cetățenilor din toate țările în chestiune”.

Ideea unei „identități culturale europene” este cel puțin confuză, deoarece cultura mai degrabă divide decât unește, iar comerțul e cel ce face doar legături între comunități diferite. Latura care stabilizează cu adevărat o comunitate este cea politică, iar nedefinirea hotarelor unei comunități și lipsa acțiunilor politice comune slăbește simțul responsabilității civice al omului simplu.

Pe această cale autorul aduce în discuție chestiunea națiunilor, subiect pe care, contrar uzanței instalate, nu-l consideră nicidecum depășit. Dimpotrivă, el consideră că fecunditatea Europei rezidă în:

„divizarea Europei în națiuni. Dacă există astăzi ceva ce s-ar putea numi Europa, datorăm în mod paradoxal acest lucru tocmai divizărilor sale. A pune capăt rivalităților dintre națiunile europene ar echivala nu cu pregătirea condițiilor unei noi înfloriri, ci, dimpotrivă, cu destinderea decisivă a resortului secular al vitalității sale”.

Într-adevăr, nu putem să ignorăm faptul că conflicte între comunitățile europene există, ceea ce dovedește că și comunitățile respective sunt reale, indiferent de încercarea de omogenizare prin noțiunea abstractă de „națiune europeană”. Pierre Manent consideră că Europa va fi nevoită să-și definească atât hotarele, adică teritoriul, cât și politica, pentru a putea să se mențină ca organism politic. Pentru aceasta este inevitabilă o confruntare inedită cu principalul său aliat, SUA, confruntare despre care autorul nu putea să spună prea multe atunci când a fost scrisă cartea, în afară de faptul că este inevitabilă, dar a cărui început se pare că îl urmărim chiar în acest moment, dacă e să ne gândim la relația UE-SUA din ultima perioadă. Din păcate, revizuind istoria secolului XX, autorul pare să constate că evenimentele creatoare din istorie sunt evenimente negative sau, cel puțin, crize importante. Așadar, e de așteptat ca o criză să provoace Europa să-și definească frontierele.

Încă un aspect al discursului manentian pe care nu mă încumet să-l trec cu vederea, fie și numai din motivul că rezonează perfect cu propria mea viziune, aspect care nu este altceva decât o nuanțare elegantă a ideii de toleranță:

„Respectul se adresează persoanei; putem și trebuie să respectăm toate persoanele. Dar nu putem și nu trebuie să aprobăm, să apreciem, să valorizăm, să aplaudăm toate conținuturile de viață, toate alegerile politice, morale, religioase ale persoanelor. Dacă toate alegerile de viață ar trebui aprobate de toți, viața ar deveni de-a dreptul plicticoasă și chiar sinistră, iar asta ar însemna că alegerile noastre personale sunt fără importanță și fără nici o însemnătate”.

Anume prin această prismă suntem îndreptățiți să vedem toleranța care ni se cere față de diferite minorități sexuale sau convingeri religioase. Probabil aceasta este unica separație eliberatoare din cartea lui Manent, unica veste reconfortantă, ca să-i zic așa, care nu creează nici o tensiune între persoanele pe care sunt dispusă să le accept în jurul meu și în compania mea și modul lor de viață, pe care nu trebuie să mimez că-l respect.

Cartea Cum de putem trăi împreună nu pretinde să declare adevăruri absolute și nici nu aspiră să câștige simpatia tuturor cititorilor, dar vorbește despre o multitudine de relații care constituie cadrul în care ne desfășurăm viața de zi cu zi: relația dintre stat și individ, dintre religie și stat, dintre comerț și politic, precum și despre toate celelalte fenomene care ne preocupă: drepturi, știință, moralitate, egalitatea de gen, conflicte, tratând toate aceste subiecte prin prisma experienței istorice de care a avut parte omenirea, a curentelor de gândire care au definit-o și a propriilor reflecții și opinii ale autorului, lucide și argumentate. Devine, astfel, o carte care merită citită și recitită pentru că oferă o mulțime de piste pentru un cititor dornic să-și demareze și formuleze propriile opinii.

Editura: Humanitas