Meta-visceral: dragostea e zeul care se naşte din apă de mare, sânge, mucus, inimi încă bătând…

Vechii zei ai Nordului ar fi dorit un bard precum Catherine Poulain. Care să scrie despre ei, să-i cânte: pe ei, Marea, Vântul, valurile, toţi zeii-peşti, păsările: pescăruşii, corbii, vulturii… dar prea târziu!

Ea a ales să scrie despre oameni, aceşti ucigaşi de alte fiinţe (şi de peşti), şi de mare, oamenii, aceşti mâncători de inimi vii, oamenii Alaskăi, mai toţi venetici, veniţi acolo dintr-un dor după o viaţă adevărată, mai adevărată decât adevărul! Nu vânători, nu traperşi, nu căutători de aur, deşi unii mai practicaseră şi astea, ci mai ales pescari, care ştiu „să dea cu moartea în peşte”, dar şi cum se vopseşte oraşul în roşu, adică cum se cheltuiesc mai toţi banii obţinuţi greu pe mare, în condiţii de infern, prin barurile şi cârciumile unde Oceanul se muta altfel, unde Răul de mare este şi el altfel…

Pescari şi… navigatori, marinari simpli, skipperi, greenhorşi, doar suntem în una dintre ţările pescadoarelor de tot felul, dar mai ales a celor mici, care pot pleca în „expediţii” şi numai cu doi membri, incluzând aici şi căpitanul!

Catherine Poulain scrie şi despre… Oceanul fiinţei umane în sine, sângele ei chemat de sora mai mare sau fratele mai mare, sângele planetei, apa. Plecată „în lume” dintr-o localitate mică din Franţa, se prezintă la un moment dat aşa:

„-Nu-s o fată care aleargă după bărbaţi, (…), mi se rupe de bărbaţi, dar trebuie să fiu lăsată liberă, altfel plec… Oricum plec mereu. Nu mă pot abţine. O iau razna când sunt obligată să rămân, într-un pat, într-o casă, devin rea. Nu se poate trăi cu mine. Să fiu o mică femelă nu e pentru mine. Eu vreau să fiu lăsată să alerg.” (p.221)

Ei bine, nu chiar precum Forrest Gump! Deşi, dacă ţineţi minte, personajul Forrest se îmbarcă şi el pe un vas de pescuit, ba chiar înfiinţează, parcă, dar prin sud, o firmă de pescuit, cumpărând câteva vase de pescuit creveţi pentru nişte prieteni…

Catherine, aici Lili (evident, cartea are un substrat consistent auto-biografic), vrea să fie lăsată să alerge, pe vase de pescuit (aici cod negru, halibut), până la capătul lumii, până la Point Barrow!

Te-ai putea gândi că scriitoarea ar alege un citat din Jack London, Herman Melville ori Hemingway ( dar se visează alt fel de leu! Partea a doua a cărţii – are două: „În inima peştelui” şi „Marele marinar”! – , cel puţin la început, este parcă din Marguerite Duras) ca să fie moto la întreg demersul (este carte de debut, excelent primită!), dar citatul consistent este din Walt Whitman:

„O you singer, solitary, singing by yourself—projecting me;

O solitary me, listening—nevermore shall I cease perpetuating you;

Never more shall I escape, never more the reverberations,

Never more the cries of unsatisfied love be absent from me,

Never again leave me to be the peaceful child I was before what there, in the night,

By the sea, under the yellow and sagging moon,

The messenger there arous’d—the fire, the sweet hell within,

The unknown want, the destiny of me.”

Un citat care se potriveşte ca o mănuşă, şi din acelea de pescar pe care le foloseşte în nebuniile de expediţii care ţin, în carte, practic o vară… nordică, în timpul sezoanelor de pescuit cod negru şi halibut, o vară în care se naşte şi oceanul dragostei dintre un bărbat încă tânăr, de 36 de ani, dar având şi destulă… bătrâneţe (se simte bătrân), şi eroina cu vreo opt-zece ani mai tânără…

Suntem pe la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, încă mai trăiesc unii coşmarul Vietnamului, conflictului de acolo, se ascultă The Doors, Tom Waits, dar şi AC/DC, Beatles, Tina Turner, plus, desigur, muzică country, suntem în Kodiak (Alaska, the Last Frontier), unde mai mult decât în alte părţi

„totul aleargă, Lili, totul înaintează. Oceanul, munţii, Pământul când mergi… Când îl străbaţi, pare să înainteze odată cu tine, iar lumea se desfăşoară de la o vale la alta, munţii, apoi râpele în care apa se năpusteşte la vale spre fluviul care aleargă spre mare. Totul aleargă, Lili. La fel şi stelele, noaptea şi ziua, lumina, totul aleargă şi noi facem la fel. Altfel am fi murit deja.”

Aşa îi spune Joey, un alt prieten, partener de muncă, lui Lili, care are mulţi bărbaţi prieteni (suntem într-o „ţară” a bărbaţilor, cu câteva excepţii), dintre cei memorabili mai amintind aici pe Andy, patronul, Jan, rivalul lui Jude, Jude fiind „le grand marin”, amintitul Joey, studentul Simon, Nikephoros, grecul, Jason şi John, cu ultimii doi având expediţii de pescuit pe vase precum „Milky Way” sau „Morgan”, „grosul acţiunii” desfăşurându-se însă pe „Rebel”, unde se face botezul marinăresco-pescăresc pentru micuţa franţuzoaică căreia îi este frică „de case, de ziduri, de copiii celorlalţi, de fericirea oamenilor frumoşi şi cu bani” (p.233), care este o runaway, care nu mai vrea pe uscat, preferând să se înece…

Într-un fel, Catherine Poulain este o precursoare a lui Christopher McCandless (cel din „Into the Wild”), dacă nu chiar o… contemporană, dar caută mai puţin singurătatea absolută; are un fel de complex al Bărbaţilor, pe care încearcă să-i înţeleagă şi să-i accepte, discuţia cu Joey despre… alergat fiind destul de lămuritoare pentru a sa ars vivendi:

Lili: „ Şi mie-mi plăcea să alerg.

Joey: „A, vezi?… Dar dup-aia ne trece, trebuie să ne treacă, trebuie să creştem, Lili, ştafeta e preluată de bere, de muncă, de viaţa în cuplu… de copii pe care îi faci şi care o să alerge la rândul lor prin păduri, care-o să te lase şi ei în urmă într-o zi.

-Pentru bere şi tot restul? De ce ne oprim din alergat prin păduri? Pentru baruri, dope şi tot ce ne face rău?

-Nu ştiu, aşa stau lucrurile. Ca să nu murim de plictiseală, presupun, de plictiseală sau de disperare. Şi-apoi e fiara dinăuntrul nostru. Trebuie potolită. Când o ucizi e mai bine.

Beau un gât zdravăn de bere. Oftez. Da, fiara.

-Dar de ce? Mai spun eu. De ce trebuie să se termine întotdeauna, alergările frumoase prin păduri şi pe munţi?

-Pentru că aşa e. Legea firii. Grijile. Totul se stinge cu anii.” (p.275)

Evident, Lili nu este de acord cu concluzia pesimistă, ea o să se ducă mai departe la pescuit, cu pripoane, sau cu cuştile, de crabi sau de somoni… Ea vrea „Cântul veşniciei. Întorc capul spre mare, e roşiatică de la arămile sfârşitului de zi. Poate că vom merge mereu aşa, până la sfârşitul tuturor timpurilor, pe oceanul roşiatic şi spre cerul deschis, o cursă nebună şi magnifică spre nicăieri, spre tot, cu inima înfierbântată, cu picioarele îngheţate, escortaţi de un nor de pescăruşi care urlă, cu un mare marinar pe punte, cu chipul potolit, aproape blând. Undeva, încă… oraşe, ziduri, mulţimi oarbe. Dar nu pentru noi. Pentru noi nu mai e nimic. Înaintăm în marele deşert, între dunele mereu mişcătoare şi cer.” (p.64)

Imaginile eroinei încleştate în mica tornadă de sânge, pripoane, maţe, mucus, apă de mare, sare lichidă, prin vânt şi valuri lovind, omorând peşti, luptându-se cu ei, halibutul poate fi cât un om de mare, rănindu-se, ridicând, cu încă un „biban”, aproape zece tone de peşte într-o noapte, înfruntând de una singură oceanul în furtună, cu un căpitan mort de beat, dar mai ales, în beţia vieţii „adevărate”, mâncând pentru prima oară o inimă de peşte care încă mai bate, sunt memorabile, eclipsând însăşi dragostea care se poate naşte în astfel de condiţii dure, dragostea dintre un bărbat şi o femeie, era să scriu firească,, „lumea goală cu noi în ea” (p.332)…

Întrebată de ce a venit acolo, în Alaska „sălbatică”, tot într-un dialog cu Joey (cu Jude, marea iubire de o vară, dialogurile nu sunt aşa filosofice, parcă), Lili zice:

„Poate că voiam şi să mă bat pentru ceva puternic şi frumos… Să risc să-mi pierd viaţa, dar măcar să mi-o găsesc înainte… Şi-apoi visam să merg la capătul lumii, să-i găsesc limita, unde se termină cu totul.

-Şi după aia?

-După aia, când am ajuns la capăt, sar.

-Şi după aia?

-După aia, îmi iau zborul.” (p.146) Sic!

Lili ajunge într-o lume în care trebuie să fie atentă la tot:

„La pripoanele care merg în apă cu o forţă care te-ar lua pe sus dacă ţi-ai prinde piciorul sau braţul în ele, la cele care sunt trase înapoi: dacă se rup, pot să te omoare, să te desfigureze… La cârligele care se înţepenesc în scripete şi sunt aruncate aiurea, la vremea rea, la reciful care n-a fost luat în calcul, la cel care adoarme când e de cart, la căderea în mare, la valul care te smulge şi la frigul care te omoară…” (p.33)

Este un drog, la nivel naţional chiar au fost organizate campanii care să-i descurajeze pe tineri să se apuce de pescuit, cei însetaţi de genul acesta de beţie, de pericol, de nebunie sunt de întâlnit în carte, unii cu blazarea lor, cu căderea în alcool, droguri ş.a.m.d., (cartea) este un excurs în universul instinctelor (un personaj feminin secundar zice „… suntem nişte animale”), fiinţa umană este surprinsă, aproape ca în simplitatea sobră a tragediilor antice, cu tot corul dionisiac, între dorinţa de a fi liberă precum zeii (cu moarte pre moarte călcând, cu muncă pe muncă – aproape anti-proletcultist), iubind cu măsura zeilor (Jude, şi istoria numelui său este mai mult decât interesantă, p.258, este receptat oarecum ca un zeu, mare, mare, barbar, dar zeu), dar şi cu o oarecare răceală, demnă de o altă slăbiciune umană, aceea pentru tehnologie (nu, nu sunt heideggerian acum!), eroina dorind să fie şi aidoma sau chiar un vapor (p.296), iar undeva se face apropo la căsătoria cu un vapor (p.209)… Şi cine, privind, un frumos vapor înfruntând frumuseţea valurilor, nu-şi poate imagina că este, bachelardian, însăşi fiinţa vaporului?

Ar mai fi, poate, destule de scris despre „Le grand marin”.

Finalul este acesta:

„Am visat. Ceva zăcea pe pământ. Poate o creangă. Mă aplecam s-o ridic. Semăna cu un gât de gâscă sălbatică. Cea care se scufundase, poate. Sau poate era o sculptură de nisip? Încercam s-o apuc. Mi se sfărâma între degete. Nu mai era chip să-i redau o realitate concretă. Ceea ce mi se sfărâma între degete semăna cu viaţa şi cu moartea naufragiatului meu, cu cea a lui Nikephoros, cu cea a marelui marinar, într-o zi.”

Şi eu am visat o carte. Cu o femeie care a vrut să fie eroină, să fie zeiţă, mama unui ice cream baby, zeiţă şi a unei smerenii fabuloase în faţa Naturii, a naturii care îşi are sâmburele şi în sufletul fiecăruia dintre noi, uneori cu o turbare inexplicabilă, cu o furie despre care spune un alt personaj secundar, Tom, pe la pagina 285. El discută cu Lili (şi cu Jude este o discuţie asemănătoare) despre cum poate fi învins dionisiacul din noi:

„Pe bune, cum să fac s-o potolesc, altfel decât strivind? Istovirea (n.A.G.S.: prin munca aceea dementă de pe pescadoare). Totul e bun pentru aşa ceva. Cu cât mai violent, cu atât mai bine.

-Şi tu eşti un erou, spun eu, visătoare.

Tom rânjeşte.

-Un erou?

-Păi da, un zeu din mitologie, gen.” (p.286)

Miniona Catherine (dacă ar fi să se facă un film, poate Emma de Caunes ar putea fi interpreta ideală) lasă un nou-vechi (bun) model de eroină, visând un alt fel de mit al androginului, cal şi călăreţ al oceanului:

„valurile mă leagănă şi eu mă înfăşor în ele. Dacă aşa pofteşte lunganul sfrijit, asta o să ţină veşnic, o să înaintăm pe oceanul negru, pe Marea Bering. Să-mi dăruiesc forţele până la moarte vieţii dinainte sau să mor din scurt, uzura şi extenuarea să mă şlefuiască până la stadiul de cristal, nelăsând decât marea în mine, sub mine, în jurul meu, şi pe bărbatul-leu din carne şi din sânge care se împotriveşte valurilor, proţăpit pe punte, cu coama lui murdară pe care vântul i-o scutură în acelaşi timp în care face cablurile de suport să pârâie, în jelania nebună a pescăruşilor care se rotesc, se învârtejesc şi se cufundă, chin răguşit pe care vântul îl umflă şi-apoi îl sugrumă.” (pp.111-112)

Şi:

„Valul e în mine. I-am regăsit cadenţa, ritmul împingerilor profunde care se transmit de la mare la vapor, din vapor în mine. Îmi urcă în picioare, mi se rostogolesc în spinare. Poate iubirea. Să fii şi calul şi cel care-l călăreşte. Ne apucăm din nou de pescuit de mâine. De mâine… Peste câteva ore zbieretele, frica din pântec, pripoanele care se reped spre valuri, zgomotul, valul şi îndârjirea, ca un vârtej în care acest corp încordat nu-şi va mai aparţine, mecanică de carne şi de sânge purtată doar de voinţa de a rezista, inimă nebună, ceţuri îngheţate, chip jupuit de vânt, ancora finală a priponului aşteptată ca o eliberare. Iar sângele peştilor va curge şiroaie. (…) Am lăsat pe uscat contururile fixe ale acestei lumi. Şi-o să ne recâştigăm, în sfârşit, ardenta splendoare a vieţilor noastre. Suntem în suflarea care nu se opreşte niciodată. Gura lumii s-a închis asupra noastră. Şi o să ne dăruim puterile poate până ce-o să picăm morţi. Pentru noi, voluptatea extenuării.” (pp.104-105)

După trăirea acestei cărţi, sintagma „pescar de oameni” îşi va găsi alte dimensiuni. Poate de la Melville nu ni s-a mai reamintit aşa de bine, cu toată splendoarea oceanului şi a vieţii sale, a Materiei sale sacre, că dragostea, şi de viaţă, este (şi) un Moby Dick!

marele_marinar „Marele marinar” de Catherine Poulain