O carte epifanică

În recentul volum de povestiri Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire (Editura Polirom, 2018), Adrian Alui Gheorghe readuce literatura la sensul ei originar: acela de a spune povești; lucru accentuat chiar de la primul text, Ostap, care sună ca un mit, ca un basm drapat cu zvâcniri absurde și repetitive à la Daniil Harms. E o carte epifanică. Manifestările neobișnuitului apar la fiecare „pas”, totul rostogolit, în cele mai bune dintre texte (dintre care aș menționa Zugzwang și Casa vântului), cu o imaginație debordantă. Dar tema profundă a cărții, firul care leagă aproape toate bucățile este iubirea, o iubire înțeleasă mai ales prin căutarea de sine, prin lepădarea de nume, de ștampila identității lumești: doi oameni fără nume nu se pot întâlni de două ori într-o singură viață – este exemplul oferit oferit de autor într-una dintre povestiri. Sensul religios este evident. Cei doi se vor întâlni definitiv în viața veșnică. Numele, interpretat ca bagaj(ul) lumesc, este legat de trup, nu de suflet, dependența de nume ducând la captivitatea sufletului în trup.

Ceva din atmosfera prozei lui Milorad Pavić este de găsit aici, mai ales din atmosfera romanului-tarot Ultima iubire la Țarigrad, însă odată cu povestirea Zidul de hârtie temperatura se schimbă, mai exact: scade; un aer de proză realistă răcind lectura. Dispare, așadar, alegoricul. Câțiva scriitori îl răpesc pe criticul care le-a desființat cărțile și îl supun unui program de reeducare. Lipsește doar efortul unui detectiv pentru a putea vorbi (și) despre o scriere polițistă. Criticul ajunge să semneze cronicile pe care autorii înșiși le scriu despre cărțile lor. De aici nu mai rămâne decât un pas până la aneantizarea reperelor. Totul se relativizează. Totul devine literatură (este de remarcat formula „corectitudine poetică”). Totul capătă valoare. Este lăudată chiar și o carte de telefon. Precum în artă – de la pisoarul lui Marcel Duchamp încoace – totul poate fi artă, la fel și în viziunea pe care vrând-nevrând criticul răpit ajunge să o impună (o schimbare de paradigmă care face carieră nu doar în România, ci și în alte țări), totul poate fi literatură.

După o inteligentă și binevenită răcorire a lecturii, temperatura recapătă în povestirea Casa vântului cotele obișnuite. Dacă în Zugzwang avem o sofisticată construcție plină de poezie, în care o comunitate ajunge să fie obsedată de jocul de șah (întâlnim chiar și un human chess), în Casa vântului găsim în misterioasa și imensa bibliotecă moștenită de personajul principal nu paradisul despre care vorbea Borges, ci un fel de Iad (cum a propus și Carlo Frabetti, de exemplu, în Cartea Iad), o lucrare demonică, o forță care te subjugă. Tema înălțării sufletului revine, autorul apelând inspirat la superbe pasaje din Viața albinelor, cartea lui Maurice Maeterlinck.

Adrian Alui Gheorghe este unul dintre prozatorii importanți ai României de azi, iar Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire nu face decât să confirme acest lucru, texte precum Zugzwang și Casa vântului, proze ample, aproape niște microromane, dovedindu-se cu adevărat memorabile, de neocolit în nicio istorie obiectivă a prozei românești actuale.

Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire de Adrian Alui Gheorghe

Editura: Polirom