Orientarea sexuală imprimă un anumit specific dimensiunii sociale a oricărui individ. Toate relațiile sociale capătă o anumită direcție de dezvoltare în funcție de cei implicați direct; fie că sunt gay sau straight, ei tind să-și construiască anturaje specifice, în interiorul acestora trebuind să se simtă natural, să se miște firesc și să comunice necenzurat. De netrecut cu vederea este și modul cum aceste alegeri personale influențează relațiile cu apropriații și/sau dinamica grupurilor de origine (familiile sunt cele mai afectate atunci când unul sau altul dintre membrii acesteia sunt persoane gay declarate).
Mike Bartlett alege să aducă în fața spectactorilor parte din această problematică prin intermediul unei construcții dramatice simple, cu doar patru personaje, din care trei sunt în prim-planul acțiunii mai tot timpul. Dar ce e interesant la textul lui Bartlett este modul cum sondează mentalul colectiv cu privire la dilemele existențiale ale persoanelor gay prin intermediul construcției de personaje – doi indivizi care au o relație de șapte ani (deci stabilă și de durată), un afacerist și un individ despre care nu aflăm foarte multe (deducem că ar lucra într-un mediu corporatist); M este foarte sigur de el, de ceea ce este, știe foarte bine că pentru el a fi gay e mai mult decât o opțiune, e un fel de a fi. John, în schimb, este la vârsta marilor întrebări, a incetitudinilor și a căutărilor. Ciudat este că toate acestea ar fi trebuit să se întâmple la adolescență, de aceea el pare a fi, prin tot ceea ce face, un adolescent întârziat, răzgâiat și care tinde să-i manipuleze pe cei din jurul lui, doar pentru că el este incapabil să ia o decizie. De fapt, dincolo de incapacitatea luării unei poziții ferme, găsim altceva, mult mai profund – identitatea nu ține doar de orientarea sexuală, după cum a fi altfel nu înseamnă neapărat spirit de frondă și dorința de a fi/arăta altfel, ci e un adevărat complex de factori și trăsături despre care unii dintre noi s-ar putea să nu fim conștienți niciodată de-a lungul vieții.
Horațiu Birca își susține licența cu acest text, pe care l-a pus în scenă într-o manieră foarte simplă, dar nu simplistă, mizând pe construcția de personaj, mai puțin pe construcțiile scenice. Gândit pentru spații mici, săli de tip studio, Cock este un spectacol care se poate preta foate ușor dezbaterilor de după terminarea unei reprezentații, scenografia invitând la dialog. Scenă scufundată într-un alb cuceritor, cu doar câteva pete de culoare, menite doar să ne indice locul viitoarei acțiuni/scene, personaje foarte atent îmbrăcate, cu piese de vestimentație atent alese și menite să evidențieze tipologia de personaj. În aceste condiții, spectatorii trebuie să fie cuceriți de personaje, de felul cum aleg actorii să le dea viață. În mare parte, Andrei Anghel, Tudor Cucu-Dumitrescu și Sandra Ducuța reușesc, trecând peste inerentele emoții. De altfel, la Ducuța și la Cucu nici n-ar trebui să se mai pună problema debutului, pe ambii i-am mai văzut jucând (și o fac destul de bine, având toate premisele să aibă parte de cariere profesionale într-o continuă ascensiune). Ce nu m-a convins însă a fost tocmai modul cum a gândit Birca dinamica relațiilor ca atare dintre cei trei. John este cel care trebuie să aleagă, să se decidă; n-are foarte multe date pe care să se bazeze – faptul că a avut o singură relație și aceea cu M pare că nu mai este suficient a înclina balanța deciziei – dar nici foarte mult curaj, astfel încât să nu se folosească de ceilalți. Până la urmă, ce e condamnabil la el cu adevărat este faptul că tinde să se folosească de ceilalți, la nesfârșit. Dar, pe de altă parte, nici M și nici W nu sunt chiar „sfințișori”, fiecare în parte încercând să-l corupă pe John, pentru că fiecare dintre cei doi au nevoie de ceva ce le poate da doar el. Niciunul dintre cei trei nu este prost și nici condamnabil pentru grosolănie sau mitocănie. Din contră, cei trei par a stăpâni foarte bine convențiile sociale și au o nevoie permanentă de a afirmare. Dar asta se ghicește din schimbul de replici și este mai puțin evident la nivel de joc. Mi-ar fi plăcut ca Birca să insiste mai mult pe dinamica relațiilor, pe felul cum unul sau altul dintre cei trei preia controlul și încearcă să-i convingă pe ceilalți. Arta persuasiunii este foarte puțin adusă în discuție, deși tocmai aici e cheia întregii piese.
Introducerea unui al patrulea personaj, cel care ar fi trebuit să aducă stabilitatea trio-ului nu este tocmai fericită; de fapt, felul cum este construit personajul tinde să aducă o tentă de grosolănie întregului spectacol, ceea ce e departe de orice intenție a autorului. Tatăl lui M vine să-l ajute pe acesta, să-l ajute pe John în alegere, dar n-o face doar pentru că îi vrea binele băiatului, ci și pentru confortul personal (el se simte mai bine când își știe fiul fericit), iar asta nu s-a văzut deloc la nivel de joc. Și să nu uit, scena de sex dintre John și W este una care se cere refăcută integral (e o opinie personală, pe care o pot dezvolta, dar nu cred că e locul aici).
Am asistat la o reprezentație cu foarte mulți tineri în sală. Care au râs mult, foarte mult. Ceea ce mi-a dat de gândit. Pentru că textul, în sine, e dramatic, conține multe idei care îndeamnă la reflecție și la analize profunde, care incită la dialoguri serioase cu privire la ce mai înseamnă astăzi identitate personală și cum tinde să devină aceasta manifestă în cotidian, dacă chiar putem reduce totul la sexualitate etc. Pot pune râsul pe seama a două cauze: stânjeneala (derivată din neputința de a vorbi deschis despre asta) și maniera regizorală nu tocmai fericită de a pune în evidență anumite scene, cu adevărat importante pentru întreg spectacolul. Mi-aș dori ca spectacolul să crească, să atragă tineri în sală, care să ajungă să dialogheze real după terminarea unei reprezentații și care să înțeleagă că personalitarea unui individ nu se reduce doar la identitatea sexuală, ci e ceva cu mult mai complex. Văzusem acum mai bine de doi ani același text, dar în versiunea regizorală a lui Horia Suru, iar ceea ce a reușit Suru este tocmai acest îndemn la reflecție. Sper ca Horațiu Birca să-și ia acest timp necesar și să ajusteze micile erori, astfel încât spectacolul să crească valoric, pentru că actorii sunt buni și textul ofertant.
COCK de Mike Bartlett
Traducerea de Horațiu Birca
Spectacol Licență, Regie teatru
Clasa profesorilor Claudiu Goga și Vladimir Anton
Distribuția:
John – Andrei Anghel
M – Tudor Cucu
W – Sandra Ducuța
F – Florin Grigoraș
Regia – Horațiu Birca
Scenografia și costumele – Cristian Marin
