Vârstele femeii sau jocul de-a viața – „Totul despre femei” la Arte dell’Anima

Miro Gravan a scris un text prin care nu-și propune să demonstreze nimic, nici măcar cât de bine știe să scrie. El doar a vrut să deschidă universul teatral către public, într-o epocă în care pare că doar experimentul are întâietate și-n care nu prea mai contează nici cine joacă, cu atât mai mult cât de bine joacă. Recentrarea atenției pe personaj(e) cere atenție suplimentară atunci când construiești situațiile/momentele de joc și – eventual – o foarte bună decupare a acestora (nu mă refer neapărat la contextualizare, căci, culmea, dimensiunea temporal ă lipsește aproape în totalitate textului). Lui Miro Gravan i-a reușit o piesă foarte echilibrată, cu trei personaje ori cinci situații concrete de viață, deci montarea scenică poate varia de la trei până la 15 actrițe (asta dacă ai trupă!), după cum, la fel de bine, se poate opta inclusiv pentru travesti, mai ales că există și personaje cu o orientare sexuală ambiguă/incertă.

Un text scris de un contemporan, care cunoaște foarte bine dilemele femeii de astăzi și pe care le aduce în scenă doar pentru o ilustrare dramaturgică a stării de fapt, rezolvarea (prin identificare cu una sau alta dintre protagoniste) rămânând celor din sală. Nu e o piesă despre feminismul manifest, dar nici despre misoginism și alte tare ale contemporaneității. Ci e despre vârstele femeii, așa cum reușește (sau nu?) aceasta să și le asume. Poate că de aici și impresia că celor trei protagoniste din distribuția de la Teatrul Arte dell’Animale le este ușor să treacă de la un moment la altul, că pentru ele totul este o joacă și nimic serios. Ei bine, nu e chiar așa. Momentele în sine, decupate foarte bine, cer tranziții foarte bune, dar și intrare instantanee în stare/rol. Pe de altă parte, unele momente solicită mai mult pe (câte) una dintre cele trei, care devine personaj central, secundariatul celorlalte două nefiind mai ușor de asumat, pentru că scena este foarte mică și practic se joacă la vedere tot timpul (n-au unde să se ascundă și nici cum să se folosească de tot felul de subterfugii, cel mult pot ieși din scenă, dar doar cu riscul de a „tăia” momentul).

Toate acestea fiind spuse se înțelege deja că pentru cele trei vârste ale femeii – regăsibile în diversele construcții scenice – trebuiau trei actrițe cărora să le placă joaca de-a personajul, dar care să și știe să se joace cu vocile și cu tranzițiile forte rapide de la o emoție la alta (aproape instantaneu). Spectacolul se joacă într-un ritm foarte alert, cu schimbări extrem de rapide de stări – aproape că e un stand-up comedy din acest punct de vedere, în care sala nu este provocată decât să prindă viteză și să nu piardă firul acțiunii. Copilăria timpurie mi s-a părut cea mai slab rezolvată din punct de vedere regizoral, iar cea a senectuții mi s-a părut cea mai grosier abordată (cea mai tușată), maturității rămându-i sarcina să facă joncțiunea între cele două extrem, astfel încât spectacolul ca întreg să câștige în calitate. Este foarte adevărat că regizorului i-a plăcut să se joace cu expunerile de personaj, fiecăreia în parte încercând să-i redea amplitudinea necesară, forța și eleganța care pot defini o femeie la o anumită vârstă. Faptul că există momente în care a pedalat prea mult pe caricatural nu deranjează, tocmai din pricina vitezei despre care pomeneam mai sus.

Ce este cu adevărat important pentru succesul unui astfel de spectacol este ca protagonistele să nu-și iasă din rol. La reprezentația la care am asistat nu și-au ieșit nici măcar la aplauze, ceea ce dovedește profesionalism și plăcere de joc. Crina Lință, Corina Dănilă și Adriana Titieni dau mare parte din ceea ce știu în acest spectacol, fiecare cu personalitatea cerută de personajele jucate. Dacă Adriana Titieni este o dură, o femeie dominatoare și foarte sigură pe ea, inclusiv la vârsta maturității depline, Corina Dănilă este ingenua prin definiție, cea care nu vrea să-și piardă feminitatea nicicum, care vrea să fie alintată sau apreciată pentru felul cum reușește să facă din compromis o artă. Crinei Lință îi revine rolul de mediere între extreme, de aici și rolul de mamă a celor două surori care au un conflict vechi de rezolvat, dar și rolul de „șefă” a azilului, cea care răspunde de distracție, dar și de punerea directorului la curent cu tot ce se întâmplă.

Mi-aș fi dorit ca regizorul să nu se grăbească cu finalul, pe care l-a tăiat pur și simplu, nerezolvând adecvat niciuna dintre situații; preivizibilitatea și expedierea momentului în sine riscă să-i lase spectactorului senzația că mai urmează ceva. Momentul împăcării surorilor pare de-a dreptul însăilat, în condițiile în care toate cele trei actrițe și-au asumat în totalitate rolurile, le-au „îmbrăcat” cu trăsături și atitudini adecvate, îndepărtând orice urmă de ridicol și de tușe grosiere. De aici și aerul de stângăcie cu care cele trei joacă momentul respectiv.

Pe afișul spectacolului figurează și două nume de instrumentiste, dar în reprezentația urmărită de mine n-au fost decât cele trei actrițe. Probabil că momentul în cauză a fost înlocuit cu momentul serbării de la azil, care se ține pe „We will rcok you” a celor de la Queen. Ceea ce nu e deloc rău, cele trei dezlănțuindu-se la propriu și electrizând cu totul atmosfera.

Un spectacol în care primează personajul și mai puțin drama, excelent pentru deconectare de la cotidian și în care vă veți regăsi simțul normalității. Firescul este nota care caracterizează jocul celor trei actrițe și nu e deloc de neglijat faptul că au evitat trivializarea (uneori parcă s-ar fi simțit nevoia, totuși!) și vulgarizarea unora sau altora dintre personaje. E un spectacol pentru un public aflat în căutarea artei, fie și ascunsă în spatele unei montări de tip realist.