Vântul, duhul, suflarea – limita nevăzută a aerului respirabil

„Chiar și lipsa dragostei tale era mai mult decât lipsa ta…”

„M-am gândit atunci la felul cum rămânem întotdeauna captivi în unele locuri din trecut, la momentele alea care nu sunt niciodată definitiv consumate, la ziua aia ca un ochi de sticlă din care nu mai puteam ieși…”

Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea

În cartea asta așa de reușită a Andreei Răsuceanu te poartă când vântul, când duhul, când suflarea, încât, vorbind despre un ținut Macondo sau Yoknapatawpha, nu știu exact de unde să încep, unde e „limita nevăzută a aerului respirabil”.

Poate că de la cei doi turci cu turban răsucit, care străjuiau ferestrele unei odăi construite în semicerc, cu vedere la grădină, ar trebui început. În grădina asta a Conacului Ghicuș, căreia i se spunea și „Casa cu turci” sau „Casa Ologului”, se găsește și un salcâm, unul dintre cei mai bătrâni copaci din ogradă. Salcâmul își întindea primăvara spre trecători ciorchinii grei de flori galbene și toamna ramurile cu spini, „ca niște degete subțiri”. Casa Ologului avea să devină sediul cooperativei și, ulterior, cămin cultural.

În C., un ținut privegheat de mlaștină, vegetația e mereu abundentă. Crinii uriași, în care te puteai ascunde ca într-o pădure, nu-și pierd soiul, cum se mai întâmplă cu oamenii. Florile roșii au cupe imense, mai mari decât ale bujorilor sălbatici jumuliți pentru a marca festiv sosirea în zonă, în 1960, a unui important lider politic („și viitorul a sosit și pentru noi, dar zgomotul era acum asurzitor”, p. 75). Bujorii reapar într-o imagine splendidă a timpului care pe toate le surpă, pe toate le măsoară după consistența lui:

„Pe masă putrezeau în glastre de faianță albă, de-a lungul cărora coborau fisuri abia vizibile, ca niște fire cenușii de păianjen, bujori desfăcuți, uriași, ca niște guri deschise, din care se desprindea uneori o petală și ateriza ușor, după un scurt zbor prin aer, pe ziarul de dedesubt. Niciodată nu cădeau mai puțin de zece până să se sfârșească chinuitorul interval al odihnei de după-amiază, dar de obicei nu știam asta decât numărând, la sfârșitul după-amiezii, petalele căzute, pentru că la un moment dat alunecam și eu în somnul ăla greu, năucitor.” (p. 59)

Când nu sunt bujori, apare liliacul, tot pe masă, în aceeași odaie de chihlimbar, la ceasul căderilor în somn:

„Ascultam cum, din când în când, din buchetul uriaș de liliac se desprindea câte o floricică uscată și cădea cu un zgomot infim pe ziarul de dedesubt. Căzuseră așa toată după-amiaza, primele semne ale descompunerii, ale primăverii care trecea.” (p. 17)

După secvența asta, am știut că o să-mi placă mult cartea Andreei Răsuceanu, și nu doar pentru că buchetul de liliac devine orologiu floral, într-o după-amiază fără sfârșit, prag instabil între amintiri și presimțirile anilor ce vor veni, un fel de viitor cunoscut deja, care așteaptă doar să fie trăit: „De câte ori m-am întors în minte acolo, în camerele mari, cu podele maronii șterse cu petrosin de la C.” (p. 29).

Într-o odaie obișnuit neobișnuită, loc magic, buric al pământului, în jurul Iolandei se construiește, din cele mai simple lucruri, un întreg univers, din care face parte și biroul meșterit de Constantin din trunchiul nucului mameimari – rămăsese suficient lemn și pentru un coșciug, la care bărbatul nu vrea să renunțe mulți ani, până i se găsește rostul, până când vine vremea, în ciuda protestelor Tamarei, și chiar a tentativelor ei de a-l arunca. De la groapa de gunoi, unde reușise Tamara să exileze coșciugul, Constantin îl aduce înapoi, în casă – îi va fi trebuitor să le exemplifice (întinzându-se înăuntru cum se face, cu brațele pe piept) oamenilor noii orânduiri cum o să i se ia lui vaca de lapte din ogradă, numai odată cu el în coșciug.

Pe toate le vede și le știe Iolanda, prima voce din cele trei ale cărții. Iolanda e fetița orfană, dar e și tânără avocată. E soția unui bărbat care fuge peste graniță. E văduva chemată să dea declarații despre intenția soțului ei de a trece granița ilegal, traversând Dunărea. E cea care crește singură doi copii. E mamă doar pentru unul, pentru celălalt, nedoritul, e o absență.

Sau poate că trebuia să încep cu povestea elefantului Gaba, martor la frământările istorice din jurul alegerii candidatului la domnie, un martor tăcut, și mai mult oase decât piele. Vândută scump, pielea elefantului Gaba ajunsese la alt cumpărător, nu tot la Grigore Sturdza, care cumpărase de la circarul italian doar scheletul bietului animal. Îl așezase, scheletul acela, în grădină, spre mare fală. În felul său, prin nenumăratele reprezentații date când colo, când colo, elefantul Gaba contribuise la apropierea celor două țări. Din cauza climei, în timpul traversării Mediteranei, Gaba căpătase – ce coincidență! – aceeași afecțiune de care suferă și Mihalachi, ultimul personaj care-și asumă relatarea în această carte a Faraoanelor – o formă de rheumatismus.

Autoarea reușește performanța de a crea prin descriere iluzia acțiunii. Ritmul narativ, în general lent, are momente de neașteptată intensificare. Când te aștepți mai puțin, apare o poveste, ascunsă în paginile pline, ca niște sertare, de lucruri vechi, flori și miresme, tristeți și revelații. Așa apare (și dispare) și povestea Zagarancăi, femeia despre care oamenii spuneau că, privind în zare din vârful casei sale cu pereți albaștri, putea ghici viitorul – „așa se nasc, din singurătate și disperare, multe dintre lucruri care-i însoțesc pe oameni toată viața” (p. 310). Pe Zagaranca o însoțise până la moarte zvonul și apoi certitudinea localnicilor că ea ar avea anumite puteri.

Femeia murise, alunecând într-o zi pe țiglele umede, mulți puteau însă jura că fantoma Zagarancăi e încă acolo unde se obișnuiseră să fie, pe casă. Asta se întâmplase mult timp, până când nimeni nu și-a mai adus aminte să o privească și fantoma a dispărut de la sine, ceea ce a îndreptățit ulterior zvonurile că Zagaranca existase doar în închipuirea unora. Femeia continua să trăiască, fiindcă „oamenii sunt mai vii în amintirea celorlalți decât au fost când se aflau pe lume.” (p. 309)

Cele trei părți ale romanului au unitate stilistică, deși vocea narativă se schimbă cu totul și schimbă și perspectiva din care se face relatarea. Caietul Iolandei, mărturisirea fiului neiubit și istoria lui Mihalachi creează un spațiu dublu cartografiat, realist și simbolic. Fire nevăzute leagă secvențele între ele. Un efect cu adevărat spectaculos ține de tehnica reluării în buclă, de rescrierea și de continuarea unor scene, la distanță de zeci de pagini. Ca cititor, te-ai îndepărtat deja de anumite rânduri și iată, ești chemat să te-întorci, n-ai fi zis că mai e ceva nespus dintr-o poveste, adusă din nou în atenție – fiindcă adevărul nu e niciodată complet, oricâte perspective s-ar adăuga și oricâte dovezi s-ar strânge ulterior, „e un adevăr prea mare și prea dureros ca să poți sta față în față cu el.” (p. 131).

Poate că ar fi trebuit să încep cu adevărata poveste a cărții acesteia splendide, cu acel „Sunt într-o țară rece și îndepărtată”. Sau cu vulpile înșirate de-a lungul șoselei, fiindcă „ceea ce unește durerea e chiar mai puternic decât ceea ce unește dragostea”. Vă îndemn să citiți cartea și să spuneți, la rându-vă, cu ce ar trebui început.

Vântul, duhul, suflarea de Andreea Răsuceanu