Savuros ca derulare scenică și prin nenumăratele forme de comic, preluate din toată istoria teatrului, spectacolul Uzina artiștilor, în regia lui Matei Lucaci Grünberg, te ține în priză două ore și jumătate și te face să-ți revizuiești propriul mod de a percepe teatrul, adică te educă. Teatrul nu este nici doar ce vrea regizorul, nici doar ce joacă actorul, nici exclusiv ce înțelege publicul. Teatrul este colaborare.
Spectacolul este construit sub ochii noștri pe principiul teatrului în teatru sau al teatrului care se face/desface/reface treptat. Asistăm la intenția unui regizor, cu o imagine puțin șifonată, de a se reabilita printr-un spectacol îndrăzneț, numit Istoria României povestită în nunți și înmormântări. Abordarea pare parodică, dar treaba este luată în serios, replicile se repetă succesiv, repetiția se repetă (procesul este mai important ca produsul!), pretențiile sunt nesatisfăcute. Nimic nu iese „șnur” la „ultima repetiție generală”, presiunea timpului se resimte în reacțiile nestăpânite ale artiștilor. Începutul spectacolului este abrupt, derulând o discuție între doi îndrăgostiți, personificare a două regiuni: Moldova și Țara Românească. Disputa „îndrăgostiților” este mediată de însuși nașul A. I. Cuza.
Regizorul se află în sală, punându-se pe picior de egalitate cu publicul – partener. Istoria este jucată în scene identitare decisive, dar granița dintre spațiul public și cel privat, dintre istoria personală și marea istorie se estompează. La înmormântarea lui A.I. Cuza, se confruntă două femei puternice, Elena Cuza și Maria Obrenovici, doar că nu se știe încă dacă interpretarea va accentua suferința uneia sau a alteia, căci soția pretinde că l-a iubit mai mult, doar i-a crescut copiii făcuți cu cealaltă. Fiecare înțelege piesa altfel și vrea să joace altfel, consecință a unei noi viziuni despre teatru, menționate în registru dublu (serios și neserios/ludic).
Pe un alt plan, directoarea teatrului, și ea prinsă în distribuție, este entuziasmată de sosirea comisiei de la UNITER, așadar ambiția ca totul să iasă perfect este și mai mare, însă constant sabotată de accidentele din viața reală a actorilor, confruntați cu propriile „nunți și înmormântări”. Un actor are nevoie de fițuici, căci își uită replicile și le substituie cu lamentații, marcat fiind de un episod de iubire ratată. Altul, Nea Matei, actorul pensionar, este așteptat constant, însă nu apare, ca în teatrul absurd, finalul anunțând moartea sa. Nimeni nu-i poate prelua rolul, oricât de mult s-ar dori. Actrița vedetă (profesionista deja premiată de UNITER, în condiții care nu mai contează…) descoperă că este înșelată de amantul-regizor și suferă din orgoliu că este înlocuită de „asta”, tânăra absolventă fără nicio experiență, care nu știe să exprime cu măsură emoția, „să o conțină”. Actrița activistă protestează continuu și vrea un moment doar al ei, o „ieșire din rol”, taxat ca gest deplasat/ kitsch sau acceptat ca moment de gravă dezvăluire a abuzurilor din istoria foarte recentă. Părerile sunt delimitate cu fermitate de actorii cu experiență. Este, așadar, scena un loc pentru dispute ideologice sau pentru probleme sociale? Rezolvă teatrul ceva?
Ultima parte a spectacolului reface într-un registru dezastruos repetiția generală, ea însăși plină de imperfecțiuni. Spectacolul este compromis total, parcă fiecare a așteptat momentul să-și exhibe frustrările. Piesa se joacă până la capăt. Adevărata scenă se desfășoară în culise, spectacolul însuși trece în derizoriu, iar publicul din sală nici nu mai are acces la marea reprezentație. Contrastele, răsturnările de situație, contrapunctul, coincidențele, dezvăluirile accidentale sunt armonizate într-un tot în care stridențele și reacțiile nestăpânite coexistă cu demonstrațiile de înalt talent.
Uzina artiștilor este un teatru postmodernist impecabil gândit și jucat: reface critic istoria națională ca poveste sau ca discurs despre ea, reface istoria teatrului și dialoghează cu dramaturgia precedentă, prin toate trimiterile intertextuale subtile, își conține propriile interpretări, este metateatru și teatru parodic, este hohot și bocet, replică și contrareplică, amestec de registre și versiune de presă pentru mase. Problematizează, prin toate mijloacele pe care le are la îndemână, ceea ce reprezintă astăzi, pentru o societate sănătoasă, instituția teatrului. Mi se pare un spectacol foarte provocator și dinamic, solicitând o minimă instruire, deși vorbește pe limba oricui. Scenografia, coregrafia, sunetul, muzica și luminile sunt o dovadă a sincretismului și a polifoniei valorificate cu inteligență și cu pricepere. Un astfel de spectacol te face să-ți dorești să-l revezi. Un astfel de spectacol poate să (te) schimbe!
Amalia Gabriela Șerbu, profesor la C.N.„B.P. Hasdeu” Buzău
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Uzina artiștilor – Teatrul Municipal George Bacovia Bacău
scris de Matei Lucaci Grünberg și Sever Bârzan
Regie: Matei Lucaci Grünberg
Distribuția:
Bianca Babașa, Matei Bogdan, Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Florina Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Vlad Nicolici, Daniela Vrînceanu, Bogdan Buzdugan
Asistent regie: Bogdan Tulbure
Scenografie: Raluca Alexandrescu
Coregrafie: Filip Stoica
Muzică originală și sound design: Sever Bârzan și AndY Horjea
Light design: Costi Baciu
Sunet: Cristian Jugaru și Gabriel Poancă
