Ușa întredeschisă

Prima seară a festivalului SĂPTĂMÂNA TEATRULUI TÂNĂR, care se desfășoară la Buzău, în perioada 14 – 21 octombrie, a adus pe scena Tetarului „George Ciprian” trupa Teatrului de Stat din Constanța, o alegere cât se poate de potrivită.

Piesa scrisă de Tina Müller și tradusă de Ciprian Marinescu are un subiect simplu și tulburărtor: o tânără de 19 ani, Nico Katz, impecabil interpretată de Ecaterina Lupu, își pune întrebări despre existența extrem de dureroasă prin absență a propriului tată biologic, despre care mama ei, Rosa (Cristina Luca), refuză a-i vorbi. Viața evoluează ca-ntr-un vertij de sentimente și de emoții, bine sugerat, printr-un joc imprevizibil, în ciuda subiectului previzibil/similar altor povești despre relația adolescenți – părinți.

Dinamica scenică te ține focusat pe fiecare moment-nucleu desprins din tumultul emoțional. Se refac etape distincte din viața protagonistei, într-o derulare inversă extrem de rapidă: copilăria la bunici, căsătoria mamei cu srilankezul Marudur, nașterea lui Shanti, despărțirea Rosei de soț, alegerea fetei de a trăi cu Marudur, nu în noua relație a mamei, responsabilitățile casnice și neglijarea școlii, revolta, întâlnirea cu gașca „băieților” de cartier, închisoarea, plecarea în America și înfierea lui Nico de către o familie de americani ce nu admiteau rostirea lucrurilor urâte, povestea eșuată de dragoste, dorința de a face un copil… Totul până la reconcilierea cu mama a cărei poveste traumatică o rescrie parțial și care, între timp, se îmbolnăvește de epilepsie. La revederea din final, pe un ton stins și ușor nostalgic, îi spune fetei foarte puțin despre planurile spulberate din tinerețe, când imaginase cu iubitul ei (tatăl lui Nico) o călătorie în jurul lumii, pe care, finalmente, a făcut-o … singur. O tinerețe în care mitul micinos al iubirii te înălța pe aripile muzicii lui Jonny Cash.

Impresionant este modul cum actorii interpretează mai multe roluri, cu o intensitate constantă și cu o lejeritate uimitoare în schimbarea registrului stilistic, fiind când „grasul de bunicul”, când sora răsfățată, când tatăl vitreg sau orice alt personaj introdus pe firul fragil de relații mai mult sau mai puțin temporare. Urmărind piesa, ai senzația, la un moment dat, că actorii interpretează un singur rol, de fapt, un personaj polifonic. Sincronizarea gestuală, mimica, vocile pe mai multe straturi, interpretarea vocală, toate spun o poveste de nespus, greu de acceptat, dar asumată și vindecătoare, după ce și-a găsit tonul și a fost eliberată, ca orice poveste.

Scenografia este sugestivă. Decorul minimalist conține niște căsuțe cu mici proiecții video inserate la ferestre. Devii martor la scene de interior la care, în mod firesc, nu ai acces. Casele sunt simbolurile mediului familial, al microlumilor afective care ne definesc, ne generează traume și ne lansează întrebări ce ne urmăresc toată viața. Ușa din fundal reprezintă o barieră morală și emoțională. Este ușa pe care Nico nu o va deschide, poate, niciodată, dar pe care știe că o poate deschide oricând.

În fond, piesa este despre acceptare. Acceptarea de sine, acceptarea faptului că toți purtăm un dialog cu noi înșine, dar, dincolo de orice greșeală săvârșită, avem nevoie să ne simțim în siguranță și să primim iubire. De aceea, relația Nico (fiică) – Rosa (mamă) este cheia prin care se ajunge la înțelegere, cu accelerate bătăi de inimă. Monologul din final, un portret contradictoriu făcut mamei de către Nico, este interpretat firesc de actrița în rol principal și poate fi primit de spectator ca un dar, ca un pașaport pentru concilierea cu sine, căci ne conduce către propriul monolog.

Amalia Gabriela Șerbu, profesor la C.N. „B.P. Hasdeu”, Buzău