„Underground-ul înseamnă libertate.” (Voicu Rădescu în dialog cu Nona Rapotan)

Mi-am dat seama că fără cafea n-aș fi eu. În timpul interviului am băut două cafele tari, cu puțin, foarte puțin zahăr. Au fost două în loc de una, pentru că Voicu Rădescu este un interlocutor rarisim. E greu să cauți întrebările pentru un interviu cu el, pentru că am impresia că i s-au adresat aproape toate, dar am încercat să-l abordez astfel încât să obțin măcar o lumină nouă aruncată peste munca lui, peste marca lui înregistrată, peste proiectul lui și nu doar al lui; un proiect care l-a creat de la zero, e foarte adevărat, dar ni l-a dat nouă, cei care revenim în Green Hours doar pentru că știm că acolo suntem acasă. E un acasă al nostru, de care tragem cu dinții, și Voicu, și actorii/artiștii, și noi, spectatorii. Green Hours este una din bulele noastre de normalitate. Acolo noi respirăm, cu adevărat respirăm.

Green Hours: brand, marcă înregistrată, loc unde se întâmplă lucruri fantastice?

Nu toate fantastice, dar unele, da, cred că și-au găsit loc aici. Și de câțiva ani este și marcă înregistrată, la propriu. Până în momentul în care am fost în pericol să pierd spațiul Green Hours, nu am fost interesat să înregistrez numele G.H. Acum da, este marcă înregistrată.

Deci poate fi lăsat moștenire!

Da, poate fi lăsat! (și începem să râdem amândoi)

În 20 de ani se întâmplă multe în viața unui om, mă gândesc că în viața unui loc cultural cu atât mai multe. Cum e să te uiți peste umăr și să vezi de unde ai plecat și unde ai ajuns?

Nu sunt 20 de ani, ci aproape 24. Green Hours jazz-cafe a pornit în 1994, iar Teatrul LUNI de la Green Hours acum 20 de ani, împliniți în decembrie trecut.

Nu e simțământ plăcut să te uiți peste umăr, pentru că asta înseamnă că te uiți mai puțin înainte. Inevitabil se întâmplă lucrul ăsta și datorită vârstei, și datorită oboselii, dar și datorită problemelor care apar ca tot mai dificile; dar căutând să îmi imaginez o traiectorie, o curbă venind din spate peste umăr înainte, atunci am vădit satisfacția să văd lucruri frumoase, ca să nu zic bune, și important e că nu doar pentru mine, ci și pentru cei din jur, de la artiști până la public. Și mai am speranța că această curbă să nu atingă planul de jos prea curând, ci să-și păstreze trendul ascendent sau, în orice caz să se-arate ca o elipsoidă care nu să nu coboare brusc.

Orice hub are o evoluție (ca de altfel orice act artistic), un parcurs care se termină cumva într-o descreștere…

„Creșterea și descreșterea și Imperiului Otoman”. (și râdem amândoi)

… la Green Hours încă nu suntem pe descendent, deși au fost momente când părea că așa va fi…

Au fost momente când părea că suntem deja în partea inferioară a elipsoidei, dar probabil că aici intervine și felul meu perseverent de a fi. Iar cu toată munca, chiar lupta asta, am reușit să ne revenim, pentru că atunci când mă refer la mine, mă refer, de fapt, la tot complexul G.H. – artiști – public – colegi, să revenim pe și dincolo de linia de plutire. Iar această curbă mare pare să fie alcătuită din mai multe curbe mici.

Interesantă opțiunea. Apropo de Formula 1, când intri într-o curbă ai 2 opțiuni: ori să-ți continui cursa, ori să te duci la naiba!

Da, da, exact așa! Am încercat să mă ghidez și cred că într-o măsură am reușit, după „dictonul” lui Fridjof Nansen: „Ai reușit? Continuă. N-ai reușit? Continuă!”

În primii ani ai Green Hours exista și celebra Lăptărie a lui Enache și cam atât …

Da, da, Lăptăria lui Enache, care a fost practic primul club cultural de după ’89. M-aș bucura să existe și acum, dar din păcate reconstrucția Teatrului Național nu a inclus și păstrarea acestui loc. Eu încă sper să se reînființeze!

Acum Lăptăria nu mai este, dar în schimb au apărut multe locuri „underground” culturale unde teatrul independent și orice alt eveniment cultural nesusținut din bani publici par că sunt la ele acasă. Cum vezi această dinamică a spațiului cultural bucureștean?

Pe de o parte, este naturală, cred eu: zona independentă, formată din oameni care se simt independenți mai mult sau mai puțin, are un dinamism cu siguranță superior structurilor oficiale (chiar și când acestea sunt bine puse la punct). Alt motiv este acela că asemenea spații este necesar să existe. Ideal, ele ar trebui să fie puse la dispoziție de către structurile locale și/sau centrale. Există o mulțime de spații în București care stau degeaba, unele incerte (din punctul de vedere al formei de proprietate), dar s-ar putea găsi o soluție de compromis până la rezolvarea problemelor care țin de cine e proprietarul locului în cauză. În loc să cadă în paragină, să fie puse la dispoziția artiștilor și să fie folosite; acum …se degradează pe zi ce trece. E formalismul clasic de la noi, al autorităților locale și centrale care doresc doar să-și mențină avantajele. Ar putea fi folosite de artiști ai teatrului, de dansatori, sau/și pentru expoziții și alte evenimente culturale. Bucureștiul duce lipsă de astfel de evenimente…. doar la primă privire poate părea că nu. Publicul ar putea – ar trebui – șă fie provocat să devină interesat de acest tip de evenimente, mai profunde, să zicem și nu doar de cele standardizate și destinate consumului cât mai facil.

Apropo de asta, au fost oameni care și-au dorit să inițieze astfel de proiecte și care au venit la tine să ceară sfaturi. Să te întrebe cum trebuie să facă?

Au fost destui de-a lungul timpului. Pe unii îi știam, pe alții deloc, unii habar n-aveau cum/ce să facă, dar aveau idei. Le spun din start că totul ține de personalitatea celui căruia îi aparține ideea, locul sau proiectul. Nu se poate de fapt, copia, nimic valoros. În zona culturală și artistică personalitatea celui care inițiază proiectul este definitorie. Și contează foarte mult „focul interior”, căci fără el nu s-ar putea crea nimic. El este reflectat de elipsoida aceea, arderea lui asigură trendul ascendent …sau nu.

Mulți obosesc datorită blocajelor și înfrângerilor, și mai numeroși sunt cei care au fost însă împinși înapoi din motive exterioare lor; este păcat că de ani și ani trebuie ne lamentăm de faptul că nu putem găsi un suport clar și rațional în zona instituțiilor locale și de stat.

Ai plecat la drum cu ideea să faci un loc unde experimentul teatral să fie la el acasă sau mai întâi a fost ideea de loc special pt concerte?

Am plecat …naiv. Mi-a plăcut foarte mult spațiul de aici și doream să fac un bar alfel, care să-mi placă mie, în primul rând, dar și cunoscuților mei, un loc unde să ne simțim bine și pe care îl vedeam presărat cu intervenții muzicale și culturale.

Eu trebuie să mărturisesc că am venit prima oară în G.H. acum mulți ani – nici nu stăteam în București pe atunci; țin minte că întâi mersesem în Lăptărie, unde am văzut un concert AB4, după care am venit aici. Și a rămas în memoria mea afectivă senzația aia de „loc unde te simți ca acasă”. Nici nu-mi mai aduc aminte bine cine cânta, pentru că știu sigur că era un concert, aproape că nu mai conta cine era pe scenă.

Asta am încercat să fac la începuturi: un loc unde să ne simțim cît mai mulți ca acasă. Astăzi nu mai este chiar așa. S-a schimbat conceptul de „acasă”, ori oamenii se gândesc la altfel de case. S-au schimbat generațiile. Se întâmplă acum o modificare destul de profundă, în sensul rău al cuvântului.

Revenind: s-a început, in ’94, cu barul, apoi au venit – ca de la sine – concertele (în special de jazz), după care teatrul, iar între timp turnura artistică și culturală din Calea Victoriei 120 a devenit preponderentă, poate ajutată și de atmosfera socio-culturală perseverate de GDS și de Revista 22.

Cât de mult s-a schimbat conceptul teatral în sine în spațiul românesc? Mă gândesc că, până la urmă, ești unul din martorii constanți ai fenomenului teatral independent din România ultimilor 20 de ani și poți exprima o opinie avizată din acest punct de vedere.

Da, chiar am o opinie. Nu știu cât de avizată, dar o opinie am. Zona independentă este foarte lărigită, aș spune chiar entropică față de acum 15 ani, să zicem. Dintr-un motiv foarte evident: au apărut o mulțime de absolvenți care „expandează” după ce au terminat facultatea, caută să se desfășoare. Unii foarte talentați, alții mai puțin; unii foarte muncitori, alții mai puțin. Când se strâng la un loc și talent și forță de muncă se vede – trupa Frilensăr, Paul Cimpoieru, Alex Buescu, sunt câteva exemple actuale din spațiul Green. Dar sunt și pierderi pe parcurs, pentru că unora poate că le-a lipsit șansa și au dispărut pe parcurs; iar ații, numeroși, caută în primul rînd echilibrul …și-și pierd dinamica inițială.

Oare contează mult și momentul când alegi să ieși cu un anumit concept/spectacol pe piață?

Aș spune că nu! Pentru că (iar exemplu din interior…), când am înființat G.H. nu era momentul! Momentul acum ar fi, când se vorbește mult despre zona de „teatru independent”. Noi am fost, se pare, precursori. Dar poți apropia momentele, poți să reziști și să te apropii de momentul potrivit, astfel încât să-ți reușească ce ți-ai propus. E ideal să știi să profiți (în sensul bun) apoi, de acel moment bun, cînd sosește (noi, cei de la G.H. n-am prea știut s-o facem, n-am „profitat”).

Un alt motiv pentru care s-au înmulțit teatrele independente este acela că unora li s-a părut că se poate face profit lejer în zonă – fără prea multă muncă, că e un soi de afacere și atât. Vine lumea, îl aplaudă pe muzicianul sau pe actorul acela și în felul ăsta poate crește venitul, se dezvoltă și cafeneaua… Și uite așa actul artistic autentic este împins spre facil, spre consumerismul autentic. Totul se transformă într-un business. Motivația culturală sau/și artistică e secundară, produsul rapid consumabil și „cash-flow-ul” sunt avute în principal în vedere, dispare și „focul interior”, atâta cât a fost, și inocența creației, de-a existat, rămâne doar ideea de afacere și eventualul cash de numărat.

Sunt câteva spații care s-au dus pe business. Preferă să aibă toate locurile ocupate și prea puțin mai contează calitatea actului artistic în sine.

Cum spuneam. Dar într-o lume a consumului, asta nici nu e foarte anormal. Da, am învățat că așa e. Doar că ar trebui delimitate zonele real artistice și culturale de cele comerciale.

Underground-ul s-a pornit, cred, ca o manifestare mai degrabă spontană a unor artiști și a celor din jurul lor care ne bucurăm de actul lor artistic. Underground-ul este libertate. Publicul provocat de astfel de lucruri (cel care și-a păstrat curiozitatea, nu se rezumă doar la a consuma Coca-Cola și nu merge doar la spectacolului artistului la modă) se va auto-educa în acele momente, iar asta primează pentru el.

Când am inițiat G.H. n-am făcut-o ca să ajut artiștii, ci ca să mă ajut pe mine, eu aveam nevoie de actul lor artistic, eu vroiam să se creeze o reverberație de care, iată, aveau nevoie și ei. Noi nu facem mecenat (pentru asta e nevoie de posibilităţile financiare ale unui Mecena. Nu este cazul și nici aspirația Green-ului). Noi, cei care producem acte artistice în underground n-o facem nici pentru artiști, nici pentru public, desigur nici pentru a ne îmbogăți, ci oricât de patetic ar putea suna, pentru nevoia noastră de e exista în „aria” aceasta. Avem în plus, cred, satisfacția că „ne mișcăm” în zona spirituală cea mai liberă, poate, a animalului superior numit om. Cea care din care se poate naște actul artistic în sine (Când spun sine, mă refer la „sinele” omului. Nu sunt de părere că „arta pentru artă” există). Revenind pe pământ: în underground, publicul poate da și de altceva. De care ar putea simți nevoia, chiar fără să știe. Tot dau exemplul cu ciocolata: dacă până acum ți-a plăcut ciocolata cu lapte, din momentul ăsta ai putea încerca și ciocolata cu ardei iute. S-ar putea să-ți placă și ea. Alege să alegi mai multe (Nu mai mult!). E bine să alegi. E mult mai bine, cred, să-ți placă mai multe combinații de ciocolată.

Cât de tineri crezi că mai sunt astăzi tinerii care-și montau piesele acum 15-20 de ani în Green Hours? Mai au ai ceva de spus în acest sens? Câți dintre cei care au montat în Green au devenit cu adevărat voci ale teatrului românesc (independent)?

A fost o revelație pentru mine, să observ că puștii de acum 15-20 de ani nu mai sunt deloc puști: unii au copii la rândul lor, au familii. S-a schimbat și modul cum ne raportăm unii la ceilalți – din punct de vedere artistic, dar și personal -, ceea ce este absolut normal. Aș fi fost tentat să vorbesc despre Ana Mărgineanu ca despre puștoaica de acum ceva ani, dar ea acum e o tânără persoană matură, pe picioarele ei, creatoare de forță, care trăiește și crează în New York. La fel mă raportez mai nou la Peca sau la oamenii din jazz, mă gândesc la Vlaicu Golcea, de exemplu.

Așa mă bucur că a revenit!

Muzică de teatru face Vlaicu constant de ceva timp, dar mă bucur că-l vedem din nou pe scenă pentru că o dăduse parcă prea deoparte și era chiar păcat.

Generațiile s-au schimbat! Și chiar mă-nveselesc când văd din când în când, că apar tineri pe care-i pot percepe ca pe cei din generația Ana Mărgineanu, Peca, Ada Milea, Afrim, Toni Zaharia, etc. O parte însemnată dintre ei nu s-au pierdut, ceea ce îmi dă (inclusiv ego-ului meu, atât cât îl am) o satisfacție în plus. Înseamnă că felul cum i-am observat eu atunci a fost corect. Sunt oameni de care te poți bucura să le fii alături. Și-acum există tineri de care mă bucur mult. Ne-a prins – ne prinde – bine că au venit înspre Green cînd încă ne aflam în „acel” con de umbră din care am reușit să ieșim, cu efort, și împreună cu ei. Au acel entuziasm poate naiv și pur, pe care în primii ani ai Green-ului nu-l percepeam ca fiind astfel, mi se părea normal, pentru că așa-l trăiam și eu însumi.

Omul trăiește pentru astfel de satisfacții; să nu trăiască pentru bani și consum, asta e imbecilitate, nu umanitate… Să trăiască pentru satisfacții!

Satisfacții personale mari (momente de fericire le-aș putea numi) am, când mă gândesc la numeroșii artiști care au început în Green sau care s-au consacrat în Green și acum merg pe drumul lor. Și eu, în colțișorul meu, mă bucur tare că am pus o cărămidă la cariera lor. Așa am constatat, în timp, că rolul cel mai important al G.H. a fost acela de laborator. Deși nu l-am conceput astfel atunci, la momentul inițial, acum chiar îmi doresc să funcționeze ca atare: să vină aici tineri și să experimenteze, să-și caute drumul, iar unii să-l găsească. În asta îmi place să cred că stă relevanța Green Hours. Așa simt că mă împlinește munca, asta-mi conferă satisfacție…

Cum este să lași mână liberă artiștilor, să-i lași să-și facă de cap și să-și pună toate nebuniile în forme teatrale și să nu-ți pierzi spectatorii?

Când am auzit prima parte a întrebării eram să zic: „E așa de simplu!” (și începem să râdem amândoi)

Păi da, îi lași liberi! E adevărat că au fost și momente în care am simțit că pot merge în direcții în care se vor pierde sau vor pierde. Stau acum și mă gândesc cum am reacționat; cred că le-am spus că orice vor să facă e în regulă, dar să aibă în vedere și publicul. Dacă n-ai spectatori, n-ai feed-back…. și da, n-ai nici încasări. Dar mai e un lucru foarte important, pe care-l discut cu artiștii (cu Vlaicu Golcea am vorbit mult pe tema asta): ce înseamnă că nu te interesează ce cred spectatorii despre ceea ce faci tu pe scenă? În artele spectacolului, spre deosebire de literatura de sertar (care poate exista și fără să fie citită), nu există să nu ai spectatori, pentru că spectacolul moare, în fapt nu există fără ei. Nu trebuie să-i distrezi. Cred că „a distra” publicul ține de o altă meserie. Nu de cea artistică. Nu, tu ai de transmis un mesaj artistic, iar dacă mesajul îl relaxează poate, sau din contră, îl zguduie și îl încrâncenează pe spectator, asta e altceva, important este ca el să plece cu o „câtime” mai împlinit, mai complet ca om. Mesajul poate ține de estetic (estetica frumosului sau a urâtului) sau de social, de educativ, de ce nu de politic. Dar dacă este vorba de un act artistic, de „artă a spectacolului”, conţinutul, firul roșu, „sâmburele artistic”, aș spune chiar provocarea „inefabilului” sunt esențiale.

A, uite o întrebare interesantă: în ultimul timp mare parte din teatrul independent a devenit teatru social. Este sau nu așa?

Exprimări sociale sau/și politice au existat mai de demult, îmi permit să afirm. Doar că în ultima vreme există artiști care activează oarecum programatic în această zonă, asumându-și că arta acționează/funcționează ca purtător de mesaj social. Exagerează cred, pe undeva. Pentru că arta este inevitabil socială! Este creată de om (animal social!) – uneori chiar de grupuri de oameni – și se adresează unui grup de oameni din start. Dacă artistul a spus ceva, devine din start mesaj social. Cred că teatrul conștientizat social este necesar (de altfel ăsta este adevărul), dar nu cred că trebuie defilat ca atare, cu steagul politic în față! Spectacolul pe care îl creezi, dacă este și reușit, va crea în mod necesar repercusiuni politice, sociale, filosofice, la nivel personal sau poate chiar de grup. Atât, cred! Altfel, ieși în stradă la demonstrație te duci în Parlament și îți manifești doleanțele politice. O „manifestaţie” prin mijloace teatrale teatru e posibilă, dar nu cred că înseamnă spectacol de teatru… Altfel, mă bucur că am avut, la Teatrul LUNI, spectacole cu direcții clare sociale și politice, și întotdeauna artistice. Îmi amintesc de un spectacol controversat, dacă nu mă înșel debutul pe o scenă profesionistă al Gianinei Cărbunariu – e vorba de Stop The Tempo – un spectacol cu puternice referiri directe la social și politic, un act artistic 100%, care era și purtător de mesaj politic. A părut pentru unii ca fiind extremist, dar a fost, bineînţeles, o exagerare.

Apropo de spectatori, crezi că s-a schimbat mult profilul spectatorului Green în cei 20 de ani?

Oarecum da! Adică da, cred că s-a schimbat! Ține de societatea de consum și de mass-media siluită de aceasta – televiziuni, internet, radiouri etc., împing înspre defectarea animalului superior numit om și înspre transformarea lui într-un homunculus consumerist. Spre deosebire de acum cca. 15 ani, ni se întîmplă să se-anunțe, la teatru sau la concert, grupuri (uneori par „găști”) de 10 – 15 oameni. Nu toate …dar parcă prea multe dintre acestea, nu vin pentru că au vorbit să vadă acel spectacol/concert, ci vin să consume ceva … pentru că azi e ziua de ieșit la teatru…. Pe de altă parte, cred că atâta timp cât vor exista artiști care vor transpira să spună adevăr pe scenă, nu să distreze, vor avea spectatori care să-i urmărească și să-i aplaude, nu să îi consume pentru câţiva lei.

Astăzi cred că putem vorbi lejer de ideea de comunitate Green. Apropo de asta, unde crezi că s-ar întâlni vechile generații cu actualele generații de actori și de spectatori?

Multă vreme chiar am crezut că Green-ul tinde să construiască o comunitate a artiștilor, înconjurată poate de una a spectatorilor constanți. În timp, am realizat că am fost iar, nerealist…

O bună mini-descriere a ceea ce a fost și sper să fie încă zona aceasta, sunt rândurile Rozanei Mihalache, coordonator artistic al GH de déjà peste 6 ani și îmi permit să dau un citat (extras din Dilema Veche): [Green Hours] „a lucrat la baza a ceva comunitar, iar artiștii care l-au străbătut (singular sau în grup) și au profitat – în sensul bun – de el au evoluat și continuă să evolueze pe cont propriu. Cum e normal în arte…Cred că există grupări de oameni care au interese și pasiuni similare. Green Hours este o astfel de grupare.”

Altfel, generațiile diferite de spectatori se întâlnesc mai degrabă în mică măsură și nu-mi dau seama de ce. Poate că sociologii ar trebui să găsească răspuns. Știu că publicul care atunci umplea Green-ul, venea pentru spectacole sau/și concerte pe care și le dorea destul de clar, pe când acum…

Pe atunci puteam „clasifica” spectatorii în public-clientelă, veniți în special pentru evenimentele de jazz și/sau teatru, undeva sigur peste 51 % din total, apoi clientelă-public – cca 30 %, ce căutau în aceeași măsură evenimentele și barul, iar restul erau mai ales clienți ai barului, interferând minim cu activitățile artistice ale zonei. Astăzi este vorba în sensibil mai mică măsură de public, poate și datorită și extinderii barului la dimensiunea unui bistro, iar clientela de restaurant a devenit preponderentă. Pe de altă parte, o parte a publicului nostru de teatru a virat ori înspre direcții și spații artistice mai comerciale ori, chiar opus, înspre zone dedicate teatrului educațional sau social/politic. Vezi Centrul Replika sau Macaz – acolo oamenii se duc special ca să vadă spectacole din ariile lor de interes.

Există ideea de stagiune teatrală Green? Dacă da, cum faceți selecția spectacolelor pentru o stagiune? Cine se ocupă de selectarea artiștilor și a spectacolelor?

Din momentul din care ne-am dat seama că facem teatru cu adevărat, că n-am realizat din start asta.

Cred că undeva în vara-toamna lui 1999 am decis să dăm un nume preocupărilor teatrale din Green care se întâmplau regulat în zilele de luni…și așa l-am botezat: „Teatrul LUNI de la Green Hours”. Cam în acelaşi timp ne-am dat seama că noi jucam inclusiv vara, că nu închidem stagiunea, ca la stat…și că am ajuns să avem o stagiune permanentă, singura de acest fel din țară. Am început cu ziua de luni, pentru că Maia și Dorina (Crișan Rusu) erau libere în acea zi (la stat, asta era ziua de „relâche” a artiștilor, iar teatrele erau închise). Apoi am continuat și în seara de marți, mai apoi miercuri (când era și zi pentru nefumători). Îmi amintesc că am avut o premieră și pe 1 ianuarie (2000 sau 2001). De-a lungul vremii, am avut și ceva pauze, nu multe, apărute mai ales în urma problemelor cu care ne-am confruntat în ultimii ani. Dar în rest am jucat permanent. Acum, de pildă, nu mai ținem seama de ziua săptămânii atunci când facem programările…jucăm în funcție de când și cât pot artiștii.

La LUNI nu e vorba de o selecție propriu-zisă a spectacolelor. Avem producții proprii, dar și altele invitate. Iar singurul criteriu avut în vedere, încearcă să fie valoarea potențială a spectacolului.

De 7 ani, G.H. înseamnă Rozana Mihalache, subsemnatul, un tehnician și unul sau două ajutoare de tehnicieni; noi încercăm să programăm spectacolele de jazz și de teatru cât mai bine. Când primim o propunere care ni se pare că-și are locul în Green, ne străduim să-i facem loc. La ora asta avem, cred, în stagiunea permanentă vreo 7 – 8 spectacole care merită să fie văzute: sunt bune și foarte bune.

Care este relația (sau cum ați descrie-o) dintre Voicu Rădescu – omul – și Green Hours – proiectul omului V.R.?

Sunt un om aproape verde :). Poate pentru că în ultimii 24 de ani aproape doar de Green Hours și aventurile de-aici m-am ocupat. Mi se pare chiar interesant faptul că până m-am aventurat între aceste „ore verzi”, culoarea mea preferată a fost albastrul. După 2 sau 3 ani de Green a început să fie verdele și așa a rămas.

Există vreun moment în viața cotidiană în care să nu fie vorba de G.H.?

Există, dar chiar rare. Nu este bine, dacă mă întrebi, știu. Pentru că nu-i ok să te preocupe obsesiv ceva, chiar dacă e vorba de un lucru bun. Dar m-a cam acaparat și mi-e tare dificil șă mă obiectivez și să mă distanțez față de ceea ce se-ntâmplă aici. În ultimii ani am încercat să fac pași în lateral, să mă desprind un pic, dar n-am prea izbutit. Sunt conștient însă că, chiar în măsura în care G.H. înseamnă un „ceva” frumos, pentru mine și chiar pentru unii-alții din jurul meu, el nu este vital; este doar cel mai important proiect al meu, asta e clar.

Cât de mult a „îmbătrânit” V.R. în cei 20 de ani?

Destul de mult, simt eu. Poate mai ales în ultimii ani de zile, din cauza problemelor apărute aici, mai ales dinspre afară. Când ești entuziast, resimți frânele exterioare foarte mult și te apasă. Dar cred că perseverenţa mă ajută. „Ai izbutit, continuă! N-ai izbutit, continuă!” revin la acest citat pe care tatăl meu mi l-a pus în față cînd aveam vreo 15 ani; până pe la 40 ani n-am făcut nimic important nici măcar pentru mine, dar din momentul în care am început aventura Green am încercat să continui, chiar și atunci când au apărut eșecuri.

Cum vezi Green în următorii 20 de ani?

Nu știu, chiar nu știu. Doar îmi doresc ca elipsa aceea de care vorbeam la început să fie cât mai ridicată deasupra orizontului!

Sursa foto: arhiva personală Voicu Rădescu