Un om intră într-un bar – Cyrano și povestea lui

Un cal intră într-un bar de David Grossman și Platon și ornitorincul intră într-un bar… Mic tratat de filosdotică de Thomas Cathcart și Daniel Klein, la ele mi-au fugit gândul când am auzit prima replică din momentul de final, cel în care Cyrano, cu toată lumea în jurul lui spune răspicat „Un om intră într-un bar…”. Și ce ieșire din scenă a urmat după această replică. Da, până la urmă, un om intră într-un bar din mai multe motive, dar mai ales dintr-o nevoie acută de povești. Cyrano e întruchiparea poveștii, e tot o poveste, e fibra ei cea mai rezistentă, care a trecut cu brio testul timpului. În această cheie este gândit întreg spectacolul, recent intrat în repetoriul Teatrului Regina Maria din Oradea. Dar ca să ajungi la „Un om intră într-un bar…” treci prin războaiele personale și ale lumii contemporane, treci peste infidelități, indecizii și grosolăniile naturii umane, treci prin tranșeele sufletului asediat din toate părțile de grobianism, fals elitism și impostură. Iar această suită de treceri se transformă într-o petrecere, cu alte cuvinte într-un spectacol, căci ce alt motiv îți trebuie ca să vii la teatru în anul de grație 2023?

Cyrano de Bergerac a fost un personaj real, dacă putem spune așa; precursor al iluminismului, Cyrano s-a jucat cu cuvintele și a pus această joacă în slujba schimbului de idei; eseurile și piesele sale au fost bine primite în epocă, din moment ce el însuși a ajuns personaj. Posesor al unui nas cu formă și dimensiune ieșite din comun, a stârnit nu doar curiozitate, cât ilaritate și alte -isme. Cyrano a intrat în folclorul francez ca personaj, unul cu mult mai bun decât orice alt personaj plăsmuit de mintea lui. Edmond Rostand scrie în 1897 piesa cu același nume, consacrându-l definitiv, asigurându-i un loc în panteonul culturii universale. Martin Crimp adaptează textul lui Rostand și o face destul de bine, pentru că păstrează rimele, cu alte cuvinte esența personajului rămâne în continuare aceeași, dar îl îmbracă în haine cât se poate de contemporane. Cyrano este soldat, face parte dintr-o trupă care trebuie să meargă la război, iar dragostea lui pentru Roxane rămâne la fel de frumoasă ca și în varianta originală. Cu alte cuvinte, Crimp se folosește de Cyrano personajul ca să aducă în prim plan ideea că, în fond, oameni suntem și avem aceleași nevoi dintotdeauna: de să iubim și să fim iubiți și nevoia – profundă, mai profundă decât ne place să credem – de poveste, de una bine scrisă. Convenția teatrală este respectată în continuare, Cyrano își păstrează toate atributele de personaj, numai că ele devin atributele omului contemporan. Un intelectual inadaptat, care încearcă să nu se piardă în marea de amatorism care-l înconjoară, care străpunge zidul gros de grosolănie, infatuare și zgomot. Retragerea lui într-un colț al scenei în cel puțin două momente din spectacol nu e deloc întâmplătoare; el nu iese din scenă, ci rămâne spectator, asistă la tot bâlciul lumii contemporane, fără să simtă nevoia să intervină, să devină parte la acest joc de umbre și nevoi trecătoare.

Cyrano (Richard Balint) devine vocea lui Cristian (Răzvan Vicoveanu), în felul acesta ambii ajungând la inima Roxanei, dar fără ca aceasta să-și dea seama de cine se îndrăgostește de fapt. Horia Suru, regizorul spectacolului, se joacă cu vocile celor trei personaje ca și cum ar fi parte dintr-un reality-show, unul ale cărui ingrediente și rețetă le știm cu toții: totul la vedere, nimic ascuns, totul previzibil. Spectacolul se transformă din acest punct de vedere într-un pamflet; spectacolele la care suntem expuși în ultimii ani sunt surogatele a ceea ce era pe vremuri un spectacol bun sau foarte bun. De aici și nota de falsitate care domină întregul spectacol. Personajele par încorsetate, nu se mișcă niciodată în voie, par că așteaptă tot timpul mișcarea celorlalți, relațiile nu sunt asumate, ci reproduse ad litteram, de parcă cineva le tot sufla în cască „nu acum, mai stai pe loc, așteaptă replica celuilalt”. Scenografia completează excelent ideea lui Horia Suru: decor care aduce aminte de spectacolele de variete din anii ’80 ai secolului trecut; scenele cu mesele din cafeneaua-cofetăria Leylei mi-au adus aminte de spectacolele de Revelion înregistrate pentru Televiziunea Români ani la rând; luminile slabe încurajează și ele manifestarea nostalgiei, deși în tot acest timp crește și gradul de disconfort al spectatorului, mai ales a celui trecut de o anumită vârstă – cine să-și mai dorească cu adevăra să retrăiască acele momente? Dar Cyrano rămâne în continuare personajul cheie, așadar scenele din cafeneaua Leilei sunt mult mai puțin numeroase decât celelalte. Povestea este una urbană, a unui oraș oarecare – nu e localizat foarte bine din punct de vedere geografic – dar știm sigur că tinerii se înrolează și merg la război. Un război cât se poate de contemporan, purtat cu armele prezentului, chiar dacă spadele nu lipsesc din costumele personajelor principale. Scena de duel este excelent construită, la fel și cea a luptei din tranșee, ultima fiind un adevărat show de lumini, sunete și mișcări, toate gândite milimetric și integrate într-un spectacol în sine, care are și n-are legătură cu spectacolul din care fac parte. Cu alte cuvinte, cele două momente devin surse de meditație pentru spectator, căci războaiele (personale sau nu) sunt mai prezente ca niciodată. Andrei Dominte este cel care a lucrat scenele de scrimă cu actorii, iar momentul cu „dansul săbiilor” este de o acuratețe rarisimă, nici încrucișare întâmplătoare, niciun pas greșit, niciun semn că le-ar tremura mâinile.

Cel mai de poveste moment din tot spectacolul rămâne momentul cu căsuța suspendată. Fotografie în sine, care rămâne în memoria spectatorului asociată cu vitrina unui magazin de lux, din care lipsesc oamenii, dar nu și urșii de pluș, camera Roxanei este ridicată pe niște piloni, astfel încât dintr-odată registrele poveștii se scriu toate, în același timp, sub ochii spectatorilor. Cyrano îl ajută pe Cristian să fie spontan, acesta ajunge la inima Roxanei, ce să-ți dorești mai mult? În fapt, tot momentul stârnește reverie, ba chiar un început de melancolie, vecina stării meditative profunde. Cât de falși am devenit în comunicare, cât de mult ne dorim să ajungem la inima și sufletului celuilalt, mai suntem capabili să iubim profund, din tot sufletul, dar oare mai suntem capabili să recunoaștem iubirea adevărată? Trioul Cyrano-Cristian-Roxana ar fi trebuit să fie trioul de bază al spectacolului, ar fi trebuit, în realitate s-a dovedit a fi un duet, căci Cyrano n-a avut nici pe departe un egal în Cristian, ci cel mult un farsor, un trișor.

Așa cum a gândit spectacolul Horia Suru, era nevoie de o trupă antrenată, cu poftă de joc. Din păcate, ce-am văzut a fost o trupă care a avut nevoie de un suflu de tinerețe. Richard Balint și Alina Leonte au fost în formă maximă, și-au asumat integral rolurile, n-au tușat și nici n-au avut momente „hai, să te termine mai repede, că vrem acasă”. Dar ar fi fost de dorit mult mai puțină teatralitate la Răzvan Vicoveanu (până la urmă, e deținător de premiu UNITER, de ce să nu arate ce poate?), mi-aș fi dorit o mai bună stăpânire a rimelor la Elvira Râmbu, care își spune replicile indecis, semn că pe alocuri nu știe (încă) în ce cheie trebuie să o joace pe Leila, nu se simte încă confortabil în rol. Foarte bună ideea de a aduce actorii tineri în distribuție, pe câțiva i-am mai văzut jucând, credeți-mă, au ce arăta.