Jurnal esențial – cum citim un jurnal și de câte ori?!

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceață care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povestești fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescență nu numai a amintirilor, dar și a persoanei care și le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viață nu e o biografie, ci o suprapunere de clișee biografice. Cele mai multe nesemnificative.” Monica Lovinescu

Cel mai ușor lucru (și ce interesant!) este, le spun tinerilor din fața mea, să citești un jurnal – evident, chiar în timp ce rostesc aceste cuvinte îmi dau seama că nu sunt pe deplin adevărate.

Totuși am un argument pentru a susține în fața lor, cititori încă așa de puțin formați, nevoia de a citi scrieri de tip jurnal, memorialistică sau corespondență – nevoia de identitate, de istorie colectivă și personală. Jurnalul se poate citi parțial, fragmentar, poți face salturi în timp pentru a te reîntoarce la o însemnare rămasă nelămurită. E mai simplu să citești un jurnal decât o carte de ficțiune și datorită autenticității. Impresia de sinceritate este puternică și există în noi un fel de curiozitate care ne îndeamnă să pătrundem într-un spațiu privat, devenit (adeseori) cu voia autorului, public. Dintr-un jurnal afli lucruri pe care nu le poți decât intui, spuse aluziv, în subsidiar, într-o creație de ficțiune. Încercați!, le spun, conștientă că mulți dintre ei, deși au resursele necesare, n-au deschis niciodată un jurnal adevărat. Și mai știu că nu vor începe genul acesta de lectură cu Monica Lovinescu. Sau poate mă înșel.

Prima impresie este că acest tip de jurnal, un document, nu poate fi citit și înțeles cu adevărat decât de cei care au o minimă raportare la epocă. Am avut o experiență asemănătoare cu Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Jeni Acterian, pe care l-am citit, mai mult de două luni, împreună cu tineri de șaisprezece ani, buni cititori de literatură contemporană. A trebuit să facem împreună arheologie culturală – fișe explicative, adnotări și tot felul de însemnări despre Haig și Arșavir Acterian, Clody Bertola și chiar Radu Beligan, Alice Botez, Nae Ionescu, Eliade, Cioran și Noica, Mircea Berindei, Mircea Florian, Barbu Brezianu, Marieta Sadova, Alexandru Dragomir etc. A trebuit să săpăm la „ruinurile” unei epoci.

Revenind la Jurnalul esențial, mărturisesc că am citit întâi la întâmplare pagini din volum, doar răsfoindu-l. Am avut noroc să găsesc însemnări în care imaginile creează filmul existenței firești, cum firesc era pentru Monica Lovinescu, de exemplu, că ia masa cu Eliade, Eugen (Ionesco) sau Cioran. Iată două însemnări din 1981:

„Vineri, 11 septembrie 1981

Seară la Eliade (reveniți din Italia), cu Marie-France și un văr prin alianță de-al ei, venit din București. Multe povești cu șerpi. La Ascona, Mircea a omorât un șarpe. Realizând apoi că nu era o viperă, cum bănuise, ci un șarpe inofensiv, a avut coșmaruri mai multe nopți, mama șarpelui venind să i-l ceară în somn.” (p. 22)

„Joi, 1 octombrie 1981

Seara la Mircea Eliade. Pleacă poimâine la Chicago. Vrea să se întoarcă înapoi în mai și să renunțe la catedră. Nu știe cui să dea cărțile de orientalistică. Le-ar dona Academiei Române, dar ar ajunge până acolo? Ușoară sfâșiere: pentru prima oară, anul ăsta dă sau are senzația de bătrânețe. (p. 24)

Este multă tristețe în gândul lui Eliade privitor la cărțile de orientalistică. Nu-și face iluzii, știe că donația sa către Academia Română ar putea să ajungă în altă parte. Monica Lovinescu îi reproșa lui Eliade, de exemplu, că a scos din „Jurnalul” său părțile privitoare la discuțiile cu ea, la întâlnirile lor pariziene, ca acest text să poată fi publicat în țară (p. 26). Cei doi au fost foarte apropiați, în ciuda unor neînțelegeri. Eliade avea să dispară în 1986, pe 22 aprilie. Monica Lovinescu a consemnat momentul cu tristețe sfâșietoare. I se pare insuportabilă vestea: „mi se fură o parte de viață” (p. 147).

Cu ocazia centenarului nașterii, una dintre problemele discutate intens în spațiul public a fost dacă Monica Lovinescu avea sau nu vocație de prozator și dacă nu cumva a sacrificat literatura pentru analiza exhaustivă a epocii ei. Și-a negat, cum se poate constata din diverse înregistrări și chiar din acest jurnal, talentul literar. Însă felul în care scrie, în general, duce inevitabil cititorul într-o zonă de fascinație.

„Sâmbătă, 15 decembrie 1984

Pentru a ne pune un gard nou, instalatorul a smuls nu numai pe cel vechi de lemn – pe care-l regret, deși era putred -, dar și o ramură de copac ce ne acoperea toată fațada. Pe albul ei se văd ca tot atâtea urme murdare mângâierile apăsate ale frunzișului. Acum e nu numai murdar, dar și gol, fără sens. Regret, cât de mult regret, creanga smulsă care, e drept, ne îndoia gardul, dar părea a da un sens casei. Niciodată nu va mai crește alta în loc.” (p. 117)

M-am întors apoi la o lectură cronologică a Jurnalului esențial, am citit prefața Ioanei Pârvulescu, precizările Cristinei Cioabă, „Notă asupra ediției” – sunt „topite” în aceste pagini șase volume de „Jurnal” deja publicate între 2002 și 2006 la Humanitas -, și textul introductiv semnat chiar de Monica Lovinescu.

Jurnalul acesta ținut în perioada 1981-2002, în maniera agendelor lui Lovinescu-tatăl, aduce la fiecare rând multe nume din epocă, încât mă gândesc cu teamă că, pentru a fi înțeles de generațiile mai tinere, va fi nevoie de explicații – cine au fost Cella Delavrancea, Hurezeanu, Horia Bernea, Negoițescu și Eta Boeriu, Mihai Stănescu, presupunând că vom ști mai mult despre Doina Cornea, Lucian Pintilie, Augustin Buzura, ca să nu mai zic de Eliade, Eugen Ionesco sau Cioran.

Jurnalul esențial aduce o lumină edificatoare în privința relațiilor cu cei rămași în țară, cu „actualitatea românească”, asta neînsemnând că Monica Lovinescu e mai puțin interesată de politică, în general, cea pariziană și nu doar. Din însemnările acestea, nu toată lumea rămâne cu imaginea intactă, nici vorbă. Nichita Stănescu este un exemplu. Nu-l agreează nici pe Marin Preda, deși recunoaște că Moromete este un personaj memorabil. La fel, Horia Lovinescu, alături de care a copilărit, dar căruia îi observă degradarea morală. Nu trece sub tăcere, nici n-ar avea de ce, aversiunea față de C.V. Tudor și disprețul față de Ion Caraion. Simpatia îi este totală, la fel cum îi este și antipatia – nu ura, căci, mai curând rațională decât impulsivă, Monica Lovinescu știe să transforme „zgura” sufletească în detașare, tăioasă, radicală, dar detașare.

În schimb, ce frumos apare Steinhardt într-o însemnare din 1982. Steinhardt scria ca un om liber, numai cu reținerile la care-l îndeamnă firea, așa cum se vede din portretul alcătuit cu iscusință din linii esențiale. De altfel, stilul jurnalului impune concizia, comprimarea evenimentelor, chintesența:

„Marți, 26 octombrie 1982

Scrisoarea de la Steinhardt (încă una), tot emoționat de cronica pe care am scris-o pentru cei 70 de ani ai lui. Când era de fapt sub adevăr, și toată în parafraze, pentru a evita cuvântul sfințenie și pe toate ducând spre… Mai mult din discreție decât din prudență – doar prudent nu e el însuși: ne scrie clar, de parcă n-ar exista cenzură. Cred că e singurul caz.” (p. 61)

Deci primea Monica Lovinescu și scrisori, nu doar telefoane. Vorbea mult la telefon Monica Lovinescu, mult de tot, o parte semnificativă din însemnări încep așa: „Telefon Lucian Pintilie…” (p. 21), „Seara, telefon trăsnet de la New York: Cornel Dumitrescu” (p. 23), „Ioana Bernard la telefon…” (p. 29), „Sună Doinaș, care ne căuta de vineri…” (p. 30), „Telefon de la Goma…” (p. 42), „Seara, telefon cu Liiceanu…” (p. 95), „Telefonez lui Alain Besançon…” (p. 49), „Telefon aseară de la un prieten al lui Dorin Tudoran…” (p. 53), „Ieri seară lung telefon de la Cioran…” (p. 55) etc. Ore întregi din viață se risipesc în discuții telefonice (doar o parte dintre ele rezumate apoi în jurnal), din dorința de a fi la curent cu evenimentele, deloc puține, ale epocii.

Monica Lovinescu are și umor, nu doar exactitate și verdict, un motiv în plus să îl aibă pe Cioran partener ideal de discuții savuroase, un Emil Cioran râzând din toată inima, cum numai prietenii apropiați l-au cunoscut:

„Sâmbătă, 26 octombrie 1985

Sâmbătă seara – la Barbă, seară Eliade mai mult cu francezi. Totul prinde cheag, mai ales din pricina unui Cioran în cea mai extraordinară dintre forme și care povestește cu inenarabilul său umor întâlnirea fortuită în sudul Italiei cu un admirator al său austriac, care nu voia să creadă că e el.

Duminică, 27 octombrie 1985

Trebuie totuși, cu riscul de a înghiți spațiul celorlalte zile, să rezum întâlnrea lui Cioran cu austriacul său: se întâlneau la micul dejun, pe terasa unui hotel din sudul Italiei. Și vorbeau – ca tot omul la micul dejun – de timp și de „existența lui Dumnezeu”. Până îi spune austriacul lui Cioran că o carte a lui Cioran e cartea lui de căpătâi. Cioran îi mărturisește că el e Cioran. Celălalt nu vrea să creadă. Când se convinge, mai să cadă în genunchi. Îl declară „mein Gott”. Cioran: „Nu, vreau să fiu ober-Gott”. Celălalt cere un timp: să discute problema cu nevastă-sa. Apoi revine: e de acord! Cioran – la Barbă – i-a mărturisit unei americance ce greu s-a rupt el de Rășinari și apoi de Sibiu. Și când l-a întrebat ce se simte a fi: „Roumain, voyons!” (pp. 139-140)

Un jurnal trimite cititorul în foarte multe direcții, fiindcă este, până la urmă, un construct cultural, nu doar un spațiu personal devenit accesibil. O modalitate care creează impresia de stăpânire a materialului citit este urmărirea cu precădere a anumitor subiecte. Am rămas, în ultimă lectură, la paginile în care Monica Lovinescu vorbește despre părinți, mai cu seamă despre tată, de la care împrumută și scepticismul:

„Găsesc, intuit cu precizie, sentimentul dominant al zădărniciei, pe care tata mi l-a trecut și mie.” (pp. 86-87)

…dar și risipa:

<<Citesc „Agenda Sburătorului”, în notele căreia găsesc textul polemicilor de care tata nu pomenește decât într-o frază-două. Știam de cele cu Camil și de unele infamii barbiliene sau de Călinescu. Nu-mi aminteam însă de agresivitatea primară a lui Cezar Petrescu sau de pretențiile lui Aderca de a-l fi „inițiat” – sau în orice caz premers – în modernism. În afară de tensiunea polemică – mai precis pamfletară – cotidiană, cum își va fi stăpânit oare iritarea de a vedea tot felul de veleitari și incapabili irosindu-i timpul?

Am aproape o revelație (caraghioasă, fiindcă tardivă): din acest punct de vedere i-am fost urmașă fidelă, risipind la rândul meu orele, uneori zilele și săptămânile citind tot felul de manuscrise neroade, sau văzând nepricopsiți în serie. E drept că el a găsit timp să scrie 60 de cărți, pe când eu… Dar, evident, nu din punct de vedere al valorii literare îndrăznesc comparația. Ci al unui destin moștenit și împărțit apoi cu V., mai risipitor decât mine, deoarece avea ce să risipească, mai multă cultură, mai mult talent, infinit mai multe posibilități. >> (p. 391)

Într-o însemnare din 1981 vine vorba și despre pisici. Cașu stătea pe biroul lui Lovinescu, și tot acolo, pe birou, apare și o fotografie a Monicăi de pe vremea când ea avea 12 ani. În ediția cenzurată a volumului „Corespondențe”, fotografia Monicăi nu apare. Apare în schimb, cu un curaj rar, într-un număr din „Secolul XX”. Fotografia din fotografie.

Monica Lovinescu are ocazia să lucreze cu Gabriela Omăt la editarea „Jurnalului” tatălui ei. Este surprinsă de imaginea unui om pe care l-a cunoscut altfel, în niciun caz bolnav, singur și „neprețuit”, așa cum rezultă din însemnările criticului. Jurnalul tatălui devine subiect al însemnărilor din jurnalul fiicei:

<<Pachetul anunțat de Doina Jela a sosit: mai întâi cartea ei „Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste”, apoi, din partea Gabrielei Omăt, volumul IV din „Agendele Sburătorului”. Peste o jumătate de volum (aproape 300 de pagini cu literă mică) e, cu succes, confiscată de notele Gabrielei Omăt. Mai mult decât exaustive, ele reprezintă o carte în sine; învie o epocă dominată îndeosebi de polemica între tata și Iorga. Articolele acestuia din urmă, pe care le reproduce din „Cuget Clar”, sunt de-a dreptul penibile. Cred că, așa cum spunea și Gabriela Omăt mai demult la telefon, un alt Lovinescu se profilează de aici, nerecunoscut, nerăsplătit, neiubit, bolnav, singur, amar. Și mă întreb brusc, de parcă aș avea o iluminare, ce boală a lovit în „dinastia” asta a Lovineștilor, care vrea pentru țară și literatura ei binele cu sila și e în stare să se sacrifice (o și face), când nu i-o cere nimeni? >> (p. 461)

Jurnalul devine pretext pentru clarificări. Lucruri rămase nelămurite, la granița dintre realitate și legendă, sunt reevaluate cu înțelegere și căldură, cu iubire. Monica Lovinescu nu-și poate imagina că, în copilărie, ar fi dat un verdict în privința absenței talentului de romancier al tatălui său:

<<Marți, 30 ianuarie

Serie neagră, pe vreme urâcioasă – iarna ca la Paris, umedă de ploaie, nu de zăpadă -, cu timpul disecat de treburi și panici mărunte. Azi-noapte n-am dormit înainte de 6. Mi se pusese o gheară pe inimă (probabil de natură reumatismală, am mai pățit). Iar eu, care privilegiez sinuciderea – singura soluție împotriva îmbătrânirii -, am fost cuprinsă de o panică a întregului trup, în vehement dezacord cu concluziile la care îmi ajunsese mintea.

Noroc că citesc cu pasiune notele Gabrielei Omăt despre tata, surprins în anii 1935-1936, în contextul ingrat al nerecunoașterii sale ca romancier („Mite”, „Bălăuca”), refuzat la Academie din pricina campaniei duse de Iorga. Nu păstrasem nicio amintire precisă asupra acestei drame. E fals pasajul dintr-un articol al lui Carandino pretinzând că mă smiorcăiam și mă adresam tatei cu „tăticule, tăticule” (nu l-am numit niciodată așa, poate mai caraghios, dar nu așa). Carandino avea, ca ziarist, nevoie de o notă lacrimogenă, și nu de la E. Lovinescu era s-o ia. Pe când o fetiță de 9 anișori e un element visat de recuzită sentimentală. Singurul lucru ce mi-a rămas din acea perioadă – dar nu sunt sigură că este amintirea mea, și nu mi-a fost povestită de mama – este că tata mi-a dat de citit fie „Mite”, fie „Bălăuca”. Cerându-mi apoi impresiile, i-aș fi spus că epicul nu-i stă în fire, să se întoarcă la critică. Mi-ar fi răspuns înciudat: „Domnișoară, d-ta să nu ai păreri literare!” Și apoi m-ar fi pedepsit închizându-mă în casă o oră sau o zi. Reacția nu-i seamănă, dar eu găseam anecdota atât de savuroasă, încât nu-i puneam în chestiune autenticitatea. Lectura aceasta este o revelație. Negativă, în ceea ce mă privește. Deși îi stăteam alături și țineam la el, n-am putut face nimic pentru acest om profund nefericit. Nici măcar să-i simt tristețile n-am fost în stare. >> (p. 462)

Cercetând arhiva lui Lovinescu, fiica găsește dovada că în copilărie se afla împreună cu familia sa la Paris, avuseseră și un domiciliu parizian, nu doar pe cel bucureștean, pe care și-l amintește prea bine, dar în care nu se vede revenind la final de viață. Jurnalul reface permanent cronologia existenței și completează golurile, inclusiv pe cele afective:

<<Duminică, 6 septembrie 1981

Găsesc într-o scrisoare a tatei către Rebreanu (din „Scrisori și documente”, ed. Nicolae Scurtu, București, 1981, p. 271) adresa și anul când am stat cu tata și mama la Paris, decembrie – ianuarie 1929, 19-21 rue Pasquier. Dintr-o altă scrisoare, aflu că mergeam și la școală și îmi aduc brusc aminte cum am udat, ținându-le în gură, ca să-mi îmbrac haina, „les bons points” (mici cartonașe) pe care le primeam în clasă.

P.S. tata scria la „Memorii I”. >>

Acest jurnal este o „agitație”, cum spune chiar Monica Lovinescu, și mai puțin imaginea unei vieți. Mă gândesc că poate n-am făcut de la început o lectură totală și amănunțită a textului, impresionată fiind de personalitatea autoarei, a cărei autoritate o face să pară greu abordabilă, prin fixarea unei distanțe față de tot ce e lumesc și trivial, la nivel de idee. Nu știam cum să mă apropii de un text pe care prezumam că nu-l voi putea înțelege pe deplin – ceea ce este absolut exact. Ce poate înțelege însă oricine din „Jurnal esențial”, dincolo de bagajul cultural necesar, este că scrisul prinde impresiile de tot felul, reacțiile de moment, realizează portrete în mișcare, profiluri morale, care se pot schimba în timp, pune pe gânduri și îndreaptă oglinda spre cititor. Nimic nu pare definitiv, totul este însă cât se poate de intens și de spontan, neprefăcut și liber.

Las mai jos alte fragmente:

Marți, 10 mai 1983

Răsfoiesc „Scrierile” Cellei Delavrancea (Râpeanu a reunit în peste 700 de pagini totul, de la nuvele și roman la amintiri și cronici muzicale). Dezamăgire iritantă. Ficțiunea (cu excepția unei nuvele fantastice) dominată de narcisism și de scrierea artistică sau mai curând „artistă”. Care pătează și multe dintre amintiri. În fond, Cella s-a adorat pe sine, proiectându-se într-un personaj insuportabil de răsfățat și adorat de toți ceilalți. Cronicile sunt, în plus, dominate și ele de complezență ce tranșează cu verdictele ei orale, tăioase și fără apel. Nu numai faptul că la capitolul Lovinescu (în loc s-o numească pe mama și pe mine) se înclină în fața Ioanei Postelnicu m-a iritat, ci faptul că această longevitate excepțională unită cu talent, cultură etc. n-a dat ce-ar fi putut da. Memoriile unui veac. Toată lumea și le scrie prea târziu. De câte ori am revăzut-o însă la Paris, emoția a fost mai puternică decât toate rezervele. Va trebui să scriu despre ea, nu contrariul a ceea ce cred, ci să caut punctele de lumină – există – din acest conglomerat de posibilități. (pp. 77-78)

Luni, 11 ianuarie 1982

Seara, după emisiune, acasă, Ion D. Sîrbu cu Goma. Cu totul altfel decât mi-l închipuiam din scrisori (firav și plângăreț). Un munte de om, fiu de miner (are și teatru, și povestiri cu ei), și o viață aventuroasă chiar și pentru România, unde a mers din închisoare în închisoare, adică din aventură în aventură. Comunist din clandestinitate (în sfârșit întâlnesc și eu această ficțiune obsedantă), evadând mereu în timpul războiului, dar nu și după. Arestat din pricina unei piese cu mineri, pe care a rescris-o apoi punând piesa în 1941 (ceea ce nu-i împiedică pe securiști să-l rețină ori de câte ori se petrece ceva în Valea Jiului). Ultima în ‘77. Are și teorii interesante legate de reabilitarea prostiei, calitate indispensabilă pentru a ocupa locuri în ierarhie, despre limba română care se „retrage” – asediată de vulgaritate -, despre satul românesc, devenit un mister (nimeni nu se mai duce pe acolo fără misiuni și sarcini…). Terorizat la ideea că la întoarcere s-ar putea să-l ia din nou la Securitate. Ar fi în stare să rămână numai din frica asta. Îmi amintesc că la colocviul de la Cluj fusese dintre cei mai îndrăzneți. (p. 37-38)

Vineri, 6 ianuarie 1984

Masă rotundă cu Matei Călinescu și Ion Vianu asupra literaturii române. V. și cu mine suntem după o noapte de insomnie aproape totală: la restaurant aseară probabil că în loc de decafeinate ne-au dat cafele adevărate. Și V., în plus, o durere de cap de zile grele. Iese totuși bine – Vianu cu o intervenție foarte riguros exprimată, Matei cu o voce prin care, curios, nu trece mai nimic din freamătul inteligenței sale. La cafenea, după aceea, ne dăm și mai bine seama cât s-a schimbat. El, estetizantul de altădată, s-a înrădăcinat în etic, a descoperit că marea lacună a lor în România era neinformarea în filozofia istoriei și în politic, a încetat să mai relativizeze totul și se întreabă – s-a întrebat și în cursul mesei rotunde – asupra ravagiilor provocate în literatura română de saltul pe care l-au făcut, cu el în frunte, din realismul socialist direct în estetic, fără a trece prin etic. De acord deci cu noi.

Nu-l cred fericit acolo, la universitatea din Bloomington. Era făcut pentru Paris și febrilități intelectuale, nu pentru provincia aurită de la Indiana University. S-a îngrășat, are părul alb și a început să semene cu G. Călinescu.

L-am regăsit, V. și cu mine, cu bucurie. (pp. 97-98)

Marți, 31 decembrie 1996

Mereu frig. A nins, dar totul e cenușiu și urât. Mai bine mă feresc de ispita convențională a bilanțului. În orice caz, pe 1996 îl las în urmă fără regrete.

Iar va trebui să mă ocup cu nimicuri (răspuns la felicitări, lecturi de articole și manuscrise trimise din România), în timpul pe care speram măcar acum să-l rezerv analizei detaliate a „dosarului” mamei de la SRI. Cu lectura lui mi-am petrecut ultimele săptămâni și zile, și s-ar putea ca tocmai de aceea totul să mi se pară nu doar geros (ah, cât detesta mama iarna!), ci și mohorât. (p. 392)

Jurnal esențial de Monica Lovinescu