Un spectacol ce pare o copie infidelă a celor realizate de Compania Passe-Partout a lui Dan Puric (care, de altfel, a fost în primul rând). Numai că eu mă refer la spectacole vechi, care au mai bine de zece ani. Între timp, au evoluat și tehnicile, iar așteptările celor din sală sunt cu totul altele. Schimbul de generații atrage/impune noi abordări, pentru că nivelul de înțelegere al aceluiași mesaj este total diferit. Mi se pare trist să vezi un spectacol cu patru actori tineri (unul dintre ei asumându-și și rolul de regizor) prăfuit, greoi, care să te oblige să faci comparații sau trimiteri la alte vremuri. Fără să vreau, gândul mi-a fugit la Giulietta Masina, cea din La strada, Gelsomina făcând istorie (ține de cultura profesională de bază a oricărui actor/regizor vizionarea filmului de cel puțin două-trei ori), jocul actriței fiind magistral tocmai pentru că, revăzut la ani de la turnarea filmului, n-are nicio urmă de perimare. Și, iarăși, gândul mi-a fugit la una din afirmațiile fiicei mele (care are aproape șase ani): „Mami, nu-mi plac clovnii!”. Repetată de câteva ori, afirmația în sine mi-a dat de gândit. Evident, ceea ce a provocat-o a fost un rol interpretat foarte prost. Revenind la A fost odată în România, noul spectacol ale Teatrului Național I.L. Caragiale, jucat în Sala Pictură, descrierea rezumată la o singură sintagmă ar fi: „născut să fie depășit/perimat din start”.

„Un spectacol în care cuvintele se amestecă cu pantomima, step-ul, muzica şi gag-ul rafinat.” – asta citisem în comunicatul de presă. Din păcate, amestecul ăsta mie nu mi s-a arătat deloc a fi închegat într-un tot unitar. Cât despre gagurile rafinate, ce să mai spun?  Ce-i reproșez, înainte de toate, regizorului Dragoș Huluba, este lipsa de personalitate. La un spectacol de pantomimă se vede în primul rând asta. Nu degeaba am pomenit-o pe muza lui Fellini: la un actor care alege să comunice cu spectactorul prin intermediul gesturilor și mișcărilor corporale, se vede imediat personalitatea, asumarea rolului până în cele mai mici detalii și curajul. Căci, altfel nu cred că-i trece cuiva prin cap să se apuce de pantomimă. Iar dacă unul din aceste ingrediente lipsește, atunci spectacolul în sine este ratat. Refacerea ultimilor 100 de ani sub forma unor momente de sine-stătătoare cere foarte multă atenție și fructificarea unor detalii care fac diferența. Și muzica, de această dată, nu este cea care face totul. Aș spune că dimpotrivă. Aș putea accepta ideea de colaj, astfel încât fragmentarea întregului spectacol să nu mi se pară atât de deranjantă, dar pentru asta tot aș avea nevoie de niște treceri, elemente de legătură care să ajute spectatorul. Altfel, vorbim de „5 minute de istorie” și atât. Din acest punct de vedere, proiecțiile cu fotografiile regilor României, fără nicio pregătire sau text aferent mi s-au părut rupte din context și inutile. Momentul în sine putea fi gândit cu totul altfel și poate că așa ar fi ieșit și trecerea la următorul moment din istoria poporului român mai bine.

M-am întrebat de multe ori de-a lungul spectacolului cărui public i se adresează. Pentru că am senzația că tinerii, cei care n-au trăit în comunism și nici n-au avut de unde să afle prea multe amănunte (mă refer la cele care nu sunt trecute în cărțile de istorie) n-or să înțeleagă multe momente. Este foarte adevărat că s-a râs mult în sală (unii au fost chiar prea vocali), s-a și aplaudat la anumite secvențe, dar asta doar pentru că oamenilor respectivi scenele în cauză le spuneau ceva, erau un fel de retrăire a acelor vremuri. M-am uitat și la cei mai tineri dintre spectactori: nu mi s-au părut foarte convinși de cele văzute și nu-i găsesc pe ei vinovați.

Trecând la momentele în sine, cele care țineau de primii ani de comunism mi s-au părut cel mai bine realizate din punctul de vedere al jocului actoricesc în sine. Cei patru și-au intrat bine în rol, gesturile li s-au fluidizat și mesajul a putut fi perceput cum trebuie de către cei din sală. N-am înțeles foarte bine ce s-a vrut să se transmită la momentul cu muzica ce părea să iasă dintr-un patefon în jurul căruia actorii dansau frenetic. Pur și simplu n-am înțeles ideea de fond: s-a vrut doar consemnarea unui moment ca atare, sau s-a vrut și atribuire de semnificație? Că dacă e vorba și de semnificație, eu una n-am înțeles care ar fi aceea. Anii de după 1989 mi s-au părut un pic stânagaci redați la nivel de gesturi și n-am să pricep niciodată de ce ne încăpățânăm să reducem toată această perioadă postrevoluționară la consumerism și orientarea societății în funcție de modele de consum. Mi s-ar fi părut mult mai interesant aducerea în discuție a absenței seturilor de valori după care ar fi trebuit să se ghideze noile generații de tineri, absența culturii și a normelor de civilizație din spațiul social etc. Mineriadele au fost aduse în scenă, dar prea puțin redată violența acestora, gradul de dezorganizare socială indus de ele și escaladarea violențelor stradale. În schimb, a fost redată destul de bine isteria creată de venirea lui Michael Jackson în România.

Dintre cei patru, Eduard Adam mi s-a părut cel mai stăpân pe situație, cel mai sigur pe el. A făcut pereche bună cu Ileana Olteanu, el fiind un obișnuit al spectacolelor cu/de pantomimă. Din acest punct de vedere, da, tandemurile au fost bine realizate. Pentru că Violeta și Dragoș Huluba și-au dat unul celuilalt energie, ajutându-se mult unul pe celălalt în realizarea momentelor.

Spectacolul o să aibă fidelii lui, asta mi-e clar încă de la ieșirea din sală, numai că aș fi preferat să mă număr și eu printre aceștia. Pentru mine pantomima înseamnă spectacol total, unul în care muzica, gesturile și mișcările scenice se împletesc într-un fel aparte, astfel încât mesajul, ideile puse în scenă să cucerească. N-a fost să fie! Vorbim de una din scenele TNB, deci pretențiile sunt pe măsură. Dacă ar fi fost un pic mai mult curaj și ceva mai multă originalitate (aici mă gândesc la tehnicile corporale folosite) poate că aș fi revenit la o viitoare reprezentație (cum fac, de regulă, atunci când îmi place un spectacol). Dar, din păcate, nu voi reveni.

A fost odată în România                                                

Distribuție:

Ileana Olteanu

Eduard Adam 

Violeta Huluba 

Dragoș Huluba

Regie: Dragoș Huluba

Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba

Scenariu: Dragoș Huluba, Eduard Adam, Violeta Huluba

Light design: Sorin Vintilă

Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu

Spectacol realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală Ion Sava

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura