Tranzit – viața într-un timp (suspendat) al căutărilor eterne

Un film poematic. Despre viața suspendată între două lumi, despre căutări, despre sens și direcție, despre cât de mult ne putem pierde prin viață sau despre cât de mult ne câștigăm pe noi înșine trecând prin suita de întâmplări la care luăm parte voit sau nevoit. Un film la granița celui de artă, în care succesiunea de întâmplări nu suprimă nimic din tragedia alegerilor cărora trebuie să le facă față Georg, Marie și alți câțiva oameni cu care-și intersectează pașii/drumurile.

Tranzitul e zona tampon dintre două lumi aflate în conflict, în cazul de față teritoriile stăpânite de germani și cele libere dintr-o Franță intrată treptat sub ocupația germană în cel de-al doilea război mondial. Marsilia, orașul-port din care toate drumurile duc spre libertate devine un câmp concentraționar pentru oamenii care nu-și mai găsesc rostul. Lumea din jurul lor nu le mai aparține, oamenii vin și pleacă cu viteze uluitoare, faptele cotidiene, de o banalitate covârșitoare (plimbatul câinilor, micul-dejun în faimoasele bistrouri franceze etc.) capătă semnificații disproporționat de mari în raport cu ceea ce le provoacă existența. Georg ajunge să se învârtă în acest spațiu încercând să găsească înțelesuri la tot ceea ce i se întâmplă; vrea să priceapă ceva din dramele oamenilor care-i ies în cale, încearcă să-i ajute, dar, mai ales, să se ajute pe el însuși. Să-și dea un rost.

Georg e o persoană care se trezește în posesia unei identități cu care nu știe ce să facă; una de scriitor, căreia nu știe dacă poate să-i facă față, dar de care învață să se folosească într-un mod cât mai util celor din jurul lui. Marie îi apare în cale, când și când, ca fantomă a trecutului, ca fantomă a unui prezent eteric, dar și ca formă concretă a unor dorințe reprimate. Intersectările lor cotidiene, fulgurante, capătă sens de la un anumit punct încolo al poveștii, viețile lor schimbându-se ireversibil din acel moment. Nevoile de stabilitate, de dragoste, de acceptare, de iertare, toate acestea vin și concură la crearea unui cadru stabil pentru povestea comună a celor doi. Una în care fantoma unui scriitor vine să solidifice aerul pe care-l respiră cei doi.

Tranzitul devine mai mult decât o perioadă de timp sau un loc în care te afli vremelnic. Tranzitul devine acel moment în care trebuie să stai strâmb și să judeci drept. Dacă poți, dacă ești lăsat să faci asta. Și vă las pe voi să descoperiți dacă Georg ia decizia corectă, dacă reușește să iasă din acest tranzit etern și reparatoriu de vieți contorsionate de un război prea crud și prea mare pentru niște destine umane ce se anunțau a fi unice.

Christian Petzold alege să construiască acest tranzit, ca spațiu propriu-zis, într-o formă aflată la granița realului. Introduce în cadre multe elemente care nu sunt specifice timpului concret în care se petrece acțiunea, asta și pentru că vrea să inducă ideea că războiul e același, indiferent de timpul în care are loc, că dramele provocate de el sunt la fel de greu de surmontat și că oamenii vor fi la fel de afectați de tragediile acestuia și peste 200 de ani. Ambiguitatea unor cadre din punct de vedere temporal, dar și spațial ajută foarte mult la crearea unei atmosfere de tip suprarealist; de la un moment dat încolo nici nu prea mai contează dacă suntem în Marsilia, în plin război, doar alegerile oamenilor, ele vin să ocupe primplanul și să confiște destinele umane cu totul.

Georg e un personaj al concretului, al prezentului, el e cel care trebuie să ia deciziile, începând cu asumarea unei identități salvatoare. Marie e personajul căutărilor, e cea care trebuie să stabilească legătura între trecut și prezent, să dea sens oricăror fapte și întâmplări care-i privește pe cei doi, dar și pe cei din jurul lor. Cuplul mamă-copil, în care ea e surdo-mută, iar el e avid de iubire și în căutarea unei securități personale pe care n-o găsește nicicum, vine să dea un gros-plan poveștii cât se poate de potrivit. Medicul pediatru, care intră în cadru ca să completeze povestea, dând acesteia contrabalans exact cât trebuie, poate să vi se pară în plus la un moment dat, sau prea puțin conturat ca personaj, dar, în realitate, regizorul dorește să mențină atenția pe relația dintre Georg și Marie. Dinamica acesteia depinde și de cei cu care se întâlnesc în fuga lor spre libertate. O libertate de care vor avea sau nu parte, asta rămâne să vedeți.

Franz Rogowski face un rol bun spre foarte bun în Georg. Alternează replicile în franceză cu cele în germană cu ușurință, redă dintr-un minim de gesturi o întreagă transformare interioară, inițiază acțiuni atunci când momentul i-o impune și devine meditativ în scene în care el nu mai este personajul central. Nu e rea deloc maniera lui de a trece de la o stare la alta, în funcție de scenariu, dar și în funcție de personajele cu care se intersectează. Paula Beer imprimă Mariei un aer hieratic, fantomatic chiar pe alocuri, în ciuda faptului că ea este cât se poate de vie și de prezentă. Are suficient de mult grație care-i aduce ceva din aerul divelor din anii ´40-´50, după cum are și acea frumusețe care o face să seducă și pe cel mai insensibil om.

Tranzit/Transit este un film de văzut, de revăzut, unul care ne readuce aminte că avem nevoie încă de poezie și un strop de romantism, în ciuda transformărilor sociale la care suntem nevoiți să facem față. Un film de la care veți ieși un pic mai atenți la ce se întâmplă în jurul vostru, dar și la cum vă schimbați voi înșivă, pe zi ce trece.

Filmul intră în cinematografele din România din 4 ianuarie și este distribuit de către Independența Film.