Toate zilele care au fost, sunt și vor fi – „… și toate zilele de azi” de George C. Dumitru

Nu, de la un punct încolo nu m-am mai gândit la Ignatius. De la un alt punct încolo nu m-am mai gândit nici la condeierul lui Llosa și nici la distopiile lui Tudor Ganea. I-am abandonat pe toți pe drum, doar ca să-l însoțesc pe Emil(ian). Căci altfel nu l-aș fi înțeles nicicum! Dar ce pleiadă de scrieri am evocat! Dar în ce companie s-a tot plimbat Emilian! Să tot vrei să citești astfel de romane! O surpriză de sfârșit de an pentru care trebuie să-i mulțumesc cuiva, în mod special, că m-a bătut la cap să-l citesc! Scriitorului, abia după aceea!

O voce și trie stări. Emil(ian) și darul lui unic de a oglindi lumea așa cum este ea: strâmbă, defectă, roasă prin locuri esențiale de boli incurabile. Lumea lui Emilian este lumea noastră, cea din care facem parte și în care ne simțim obligați să viețuim. Facem ceva să îndreptăm toate relele? Nu! Ni se întâmplă vreodată să spunem adevărul gol-goluț? Nu! Ne ferim vreodată de păcatele mari sau mici, nici nu mai contează? Nu! Și atunci, de ce (nu) ne place Emilian? Disprețul cu care tindem să-l tratăm în primul capitol, căci da, refuză să-și trateze mama ca pe un om bolnav și nu-i acordă niciun ajutor în lupta cu dependențele, nu cumva este cel de care ne facem și noi vinovați atunci când refuzăm să-i vedem pe toți bolnavii din jurul nostru, pe toți paria societății din care facem parte? Trăim într-o lume din care bolnavii și imperfecții trebuie să fie absenți, să nu existe, să fie ascunși vederii. Televiziunile ne vând rețete de perfecțiune, rețelele de socializare te fac dependent de tot felul de leacuri de fericire eternă sau tinerețe veșnică. Mituri străvechi, reinventate și răsturnate, astfel încât s-au întors împotriva omului. Dacă pe vremuri, ele aveau menirea să-l apere, să-l protejeze și să-l ajute să supraviețuiască, ba mai mult, să evolueze, astăzi toate acestea au devenit proptele pentru șchiopi care refuză să mai poarte orbii pe umeri.

„Poate că gestul ei pseudomatern e o formă timidă de mulțumire și sunt eu răutăcios, mi-am zis. Își dă și ea seama de realitate, atacul cerebral nu a prostit-o de tot. Am regretat pe dată gândurile care îmi trecuseră prin minte și mi-am înfrânat impulsul de a-mi retrage mâna. Mai mult, am stat și am privit știrile cu ea, ca doi copii cuminți, până mi s-a făcut foame și m-am dus la bucătărie să fac o omletă.

A mâncat și mama, tot acolo, în poziția ei de școlăriță de pe canapea: în fund, cu spatele drept și palmele în jurul genunchilor. Apoi palmele au primit farfuria iar degetele bătrâne au început să scormonească conținutul ei pentru a identifica bucățile de mâncare. Captivată de emisiunea la care se uita, de multe ori rata gura și bucata de ou îi cădea la loc în farfurie. Însă nu se descuraja. Pipăia cu degetele, o găsea și-o îndesa în gură. Mesteca îndelung, înainte să înghită.” (p. 47)

Un roman pe cât de curajos, pe atât de bine scris. George C. Dumitru este un specialist în proză scurtă, are câteva volume de povestiri apărute deja, iar …și toate zilele de azi este al doilea roman, primul apărându-i în 2013 la Paralela 45. Emilian n-a apărut din neant, nu s-a conturat peste noapte, din știri citite în fugă sau pe diagonală, ci s-a născut trăsătură cu trăsătură din punerea la un loc a mai multor personaje media, care au ținut vremelnic prima pagină și de care nimeni nu-și mai aduce aminte după un an sau doi de când nu mai țin prima pagină a ziarelor. Emilian este un prototip; îl regăsim în el pe fostul securist, vecinul iscoditor care vrea să știe cine cu cine sau cine a intrat ultimul în scară ieri noapte; e colegul de serviciu chiulangiu, dar care face ce face și ia fața șefilor, se scoate, cum ar spune unii concitadini; este fratele cu care s-au certat toate surorile, pe rând sau toate dintr-odată, pentru că, iată, încalcă cu bună-știință toate regulile care mai fac să funcționeze ceva în lumea asta. Cu toate acestea, nimeni nu e ca Emilian. Un cinic nemaiîntâlnit, un pervers și zeflemitor fără pereche. E greu să concurezi cu el, fie și capitolul lene. Despre logica contraproductivă ce să mai spunem? Te scoate din sărite tocmai pentru că nu-i poți servi contraargumente pe măsură. De aceea, Emilian face ce face și merge mai departe, răzbate, indiferent de cât de plină de ridicol e situația.

„Dar nu mă plâng. De ce aș face-o? Nu sunt nici primul și nu voi fi nici ultimul om de pe pământ care își va îngropa mama, după o viață împreună. Așa cum a fost ea. Viața adică. Și mama.

Se zice că noaptea e un sfetnic bun. Bine, s-a zis chestia asta de atâtea ori încât a devenit un clișeu. Mai ales că nu e adevărat, pe mine noaptea nu m-a sfătuit nimic, niciodată. Mi-a arătat doar cât sunt de singur. În sensul că îți conștientizezi cu adevărat singurătatea în calmul ăla nocturn când ești doar tu și luna și șobolanii din oraș. Îi privești cum aleargă nebuni sub lumina felinarelor stradale căutând gaura în care să dispară și din care nu simți nevoia să pleci, înconjurat de vecini bătrâni și proști, cu opțiuni politice dubioase, plini de convingeri de nestrămutat, îngâlviți, înrăiți și plini de ură.” (p. 83)

Primul capitol e cel al coabitării cu mama, un capitol dens în sentimente și emoții negative generate de conflictul intergenerațional, unul des invocat de tinerii de astăzi, care-i fac vinovați pe părinți și bunici pentru toate neputințele lor, uitând că nimeni nu poate trăi în locul lor. E interesant felul cum îi reușește lui George C. Dumitru defilarea, parada tuturor frustrărilor, toate condensate într-un apartament de bloc comunist, plin de acarieni și ploșnițe, cu pereții subțiri și fotolii foarte rezistente! Al doilea capitol e dedicat spațiului din jurul apartamentului, comunității/cartierului. Moare mama și Emilian trebuie să o îngroape. Râzi cu lacrimi, râzi până te îneci, dar tot nu poți să-l contrazici pe Emilian, căci da, uneori lucrurile chiar așa se întâmplă! Că nu se întâmplă toate aceluiași om, este altă poveste! Dar românii nu știu să se despartă de trecut fără să fie și ridicoli, marea lor majoritate, să nu generalizăm! Ori tocmai acest lucru îl pune în evidență Emilian! Șirul de întâmplări prin care trece doar ca să-și vadă mai repede mama îngropată nu face altceva decât să contribuie la prelungirea agoniei și la creșterea ponderii de absurd. Emilian nu se schimbă, nu-și pierde din autenticitate, ci ajungem să-l vedem din mai multe unghiuri, să-i vedem și alte fețe, care ni se arată atunci când se vede nevoit să muncească. Felul cum se raportează el la muncă nu e deloc suprarealist sau de domeniul fantasticului, veți regăsi în pagini toate argumentele invocate de cei care au furat zeci de ani de la stat și care astăzi sunt nemulțumiți de pensiile mizere și de condițiile de trai mai mult decât indecente, uitând că, fie și parțial, se fac vinovați de toată această degringoladă a societății românești contemporane. Pe de altă parte, Emilian aduce în prim-plan toate clișeele vehiculate în mass-media cu privire la munca în multinaționale. Fericirea personală nu ține de atingerea obiectivelor și îndeplinirea sarcinilor de muncă înainte de termen și nici de eficiența echipei ca întreg. Ce spune, dar mai ales ce face Emilian când se întâlnește cu colegii sau când este nevoit să interacționeze (vezi episodul cu târgul de turism de la Londra, genial construit momentul!) ține de un firesc greu de acceptat! Dincolo de tușa voit adăugată, care ține mai degrabă de propria lui corporalitate și de propria lui lene, Emilian nu face altceva decât să pună degetul unde doare mai tare!

„- Păcat de țara noastră frumoasă, i-am zis uneia care îmi zâmbea chinuit, în timp ce sugeam o bomboană, păcat de ea că o prezentați atât de prostesc și de neprofesionist. Ce e cu pozele astea, de la hotelurile astea? Sunt făcute cu telefonul din mașină? Și altceva în afară de veșnica Sinaia n-ați găsit și voi să lipiți pe-aici? Iar filmul ăsta care vrea să promoveze rețete culinare tradiționale, cu badea Ion care prepară carnea lângă căpiță și țața Maria care freacă mămăliga aia, amândoi cu unghiile negre de murdărie și netăiate, tocmai asta v-ați găsit să arătați Europei? Uită-te la ei cum fărâmă în pumn brânza și carnea tocată, uită-te cum i se scurg ăluia zoaiele printre degete, vai, Doamne, vai de noi, cum promovăm nespălații în bucătărie. Ce zic eu, ce bucătărie, ăștia fac mâncarea în aer liber, printre găini și vite, într-un mod total insalubru. Asta v-ați găsit să arătați lumii? Cum nu există pic de considerație pentru igienă în țara noastră românească? Mai bine ați fi stat acasă, am zis și am plecat, după ce am palmat câteva pixuri, fără să îi dau satisfacția replicii.” (p 150)

Ultima parte a romanului, este cea mai distopică, partea în care se schimbă și stilul, căci acțiunea nu mai are loc în plin București, ci undeva, în Lunca, un sat din preajma Tulcei. Emilian ajunge, vă vine sau nu să credeți, crescător de pui și porci. Cum ajunge să facă asta, trebuie să citiți! Dacă-i iese sau nu, iarăși, vă las să descoperiți singuri. Cireașa de pe tortul dezmățului literar? Emilian se îndrăgostește! Era de așteptat? Nu, dar de unde ați dedus că lucrurile trebuiau să se sfârșească într-un fel bine-cunoscut?

„Și-acum gospodăria îi intrase pe mâinile mele. Iar eu habar nu aveam ce trebuie să fac mai departe, așa că, privind ploaia cum nu se mai oprește, m-am hotărât să nu fac nimic. Puii erau în cotețele lor, meșterite la repezeală de nea Ilie din sat, în timp ce eu îl supravegheam atent, filozofând despre menirea lemnului pe pământ. Doar că erau cam zgribuliți, cam amărâți, cam chinuiți. Puii, zic. Abia le ieșiseră penele. Se p0limbau de colo-colo triști, închiși în cuștile lor, adunați unul într-altul, așteptându-mă pe mine să le arunc de mâncare. Dar pe ploaia asta nu mă mișc din casă. Dacă moare vreunul de foame sau de frig, moare. Viața-i grea pentru om, darămite pentru păsări.” (p 175)

Una peste alta, …și toate zilele de azi este un roman pe care l-aș descrie în termeni de excepțional, senzațional, dar mă tem că nici măcar Emilian n-ar fi de acord cu astfel de etichetări! În goana noastră de a încadra cu orice preț creațiile umanității castrăm frumusețea de tot ceea ce are ea mai potent, așadar de ce să nu-i lăsăm deplină libertate lui Emilian? Tot ce vă spun acum este doar atât: la final, veți vedea că Emilian este de mult acolo, în galeria personajelor unice, lângă Ignatius și condeier. Un personaj, ce mai! Și ce personaj!

PS: sunt fanul nedeclarat al lui Ignatius, recomand Conjurația imbecililor oricui vrea să facă un pas în lateral și să gândească liber, fără constrângeri de moment. George C. Dumitru a reușit ceva aproape imposibil, să dea literaturii românești un roman cel puțin la fel de bun ca romanul lui Toole!

… și toate zilele de azi de George C. Dumitru