,,The Shape of water” de Guillermo del Toro

Controversatul film The Shape of water, cel care a obținut 4 Oscaruri la recenta Gală, fiind apreciat pentru regie, cel mai bun film, muzică, scenografie, suscită numeroase întrebări care vizează fie plagiatul unui film rusesc (Omul Amfibie -1961, Vladimir Cebotariov), fie un model al corectitudinii politice așa cum puncta Cristian Tudor Popescu, „are femeia cu dizabilități, e mută. Are femeia neagră. Deci femeie, dizabilități, rasă, o femeie de culoare și care sunt personajele ultrapozitive. Avem și un freak, un marginal ciudat, care este omul-amfibie.”

Atunci marea întrebare care rămâne este care sunt, totuși, criteriile Academiei Americane de Film pentru decernarea Oscarurilor.

Filmul ,,The Shape of Water” poartă amprenta estetică pe care Guillermo del Toro o imprimă și filmului ,,El laberinto del Fauno”, care prezintă ororile războiului din Spania de care fetița se refugiază într-o lume fantastică în care e recunoscută ca o prințesă ce salvează lumea, elementele fantastic-gotice fiind date de cadrele întunecate, trecerile – portaluri spre lumea creaturilor magice fie mici și nevinovate, fie terifiante și grotești, culminând cu trecerea Ofeliei/Prințesa Moama într-o altă viață, cea a-temporală, mitică.

Jocul actorilor Michael Shannon, Sally Hawkins, Octavia Spencer este credibil și autentic,  Sally Hawkins făcând un rol excepțional.

Este anul 1962 și Elisa Esposito, o femeie mută se luptă cu viața monotonă de îngrijitoare la Centrul de Cercetare Aerospațială Occam din Baltimore. Cei doi prieteni, Zelda și Giles, o ajută să depășească banalitatea cotidianului, susținând-o până la sfârșitul marii încercări. Contextul Războiului Rece scoate la iveală și Creatura fantastică, miză atât pentru ruși, cât și pentru americani, pentru care nu este decât o armă, dorind să-i facă vivisecția.

Omul-Amfibie și Eliza ajung să comunice prin limbajul semnelor, trupului și muzicii, parcurgând pașii necesari pentru o Iubire Adevărată până la identificarea cu Celălalt. De fapt, el este o reprezentare a unui mit etern – mitul erotic, reprezentat prin mari cupluri/perechi de-a lungul vremii – Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Siegfrid și Kriemhilda, în care Dragostea se consumă până la Moarte.

Imagini de o stranie frumusețe încă de la începutul filmului ne oferă sugestii clare despre mediul propriu personajelor poveștii: basm – prințesa mută – zeul apei-monstrul – povestitorul. Realismul cotidian este prezentat în 2 spații alternative – mansarda, care e deasupra cinematografului desuet și Centrul de Cercetare conceput ca o aglomerare tehnică de mașini, coridoare lungi, camere de filmat, depersonalizat parcă prin culorile gri, verzi, în care doar noaptea pătrund oamenii. Contextul istoric e sugerat fie de TV – pe care Giles îl lasă deschis doar pentru spectacolele Broadway, anulând existența concretă într-un timp al spectacolului și al dansului), fie de conflictul ruso-american declanșat sub Războiul Rece, în care Teroarea era instituită prin dorință Puterea Mondială.

Dansul, de altfel, devine un mijloc de comunicare între Omul Amfibie și Eliza, împreună cu muzica anilor 60, Omul Amfibie având ,,conștiință și inteligență”.

Filmul este conceput ca o sumă de pretexte imagistice – apa în care fierb ouăle, apa din vană, particulele de apă din autobuz, apa din centrul de cercetare, ploaia, apa din canal, devenind o lume a apei în care ambele creaturi, Eliza cea mută și Omul Amfibie, sunt predestinate să trăiască. Regizorul Guillermo del Toro declara într-un interviu:

,,I wanted to show the way she dreams of water, and then goes and gets in the water, and masturbates, shines her shoes, and goes to work.”

Dintre scenele care rețin atenția prin acuratețea imaginii și originalitate amintim: momentul primei întâlniri dintre Eliza și Omul Pește în care el învață primul cuvânt – Ou; scena în care alege discurile preferate și învață al doilea cuvânt – Muzică; momentul in care se proiectează într-o lume a spectacolului în care cântă și dansează; finalul, trezirea în apă și regăsirea spațiului acvatic – apa vie – ca element mitic, regenerator.

Basmul Mica sirenă de Andersen se transformă într-un basm pentru adulți în care Mica sirenă/Prințesa mută renunță la condiția ei pentru a se metamorfoza în dublul persoanei iubite, inversând planurile terestru/acvatic, aici în basmul pentru adulți metafora poetica centrală fiind dată de căutarea Celuilalt cu sufletul, nu rațional.

Cum poate fi receptat un basm?

 Chiar dacă e pentru adulți, hermeneutica de descifrare e tot în codul copilului – fantasticul devine credibil, totul e posibil, binele triumfă, umanitatea triumfă, pentru că spune Eliza „dacă nu îl salvăm nici noi nu suntem oameni”. Dacă vrem să vedem filmul ca un remake după filmul rusesc e o variantă de interpretare; dacă îl receptăm ca pe un act political corecteness e o variantă a temei în care cei marginali înving; dar dacă redevenim copii și percepem imaginarul ca o proiecție a lumilor posibile, atunci dragostea dintre o prințesă mută și un Zeu al Apei nu este decât un prilej să credem că Dragostea ,,are diferite forme și chipuri” și expresia ei autentică e dăruirea totală, până la Moarte.

  ,,I hope I can make a movie that people can hum on the way of the theater. Not the music, but the movie. That you can hum about sex, about love, about love, about life, about empathy.” (Guillermo del Toro)