Microistoria. Povești adevărate spuse pe viu. Ediția a doua – Cum am supraviețuit tranziției și-a avut momentul de live luni, 5 martie 2018, în sala ARCUB. M-am dus cu foarte multe așteptări și cu convingerea că ceea ce văd o să pot folosi în diferite alte contexte. Din păcate, de data asta aceasta n-a fost să fie. Și va trebui să-mi explic foarte bine afirmațiile, tocmai pentru că nu vreau să fiu percepută ca un hater sau mai știu eu în ce alt mod (a nu se înțelege că experiența în sine a fost de trecut cu vederea).
Pentru mine sintagma „povești adevărate spuse pe viu” înseamnă: oralitate, autenticitate, acel quelque chose care să mă determine să-mi opresc atenția (nu contează pentru cât timp) asupra mesajului, să pot folosi mesajul în multe alte contexte. Ce-am văzut pe scena de la ARCUB au fost treisprezece povești despre tranziție, este foarte adevărat, dar multora dintre ele le-a lipsit fix partea de „spuse pe viu”; la povestea economistei a fost atât de evidentă punerea în scenă, regia momentului, încât am avut un mic impuls de a refuza să mai aud ceea ce spune. Noroc că știu să trec dincolo de inadvertențe și să încerc să ajung și la miezul profund al narațiunii. Cum, la fel, foarte greu am reușit să ajung la mesajul transmis la alte două povești, de data aceasta din cauza modului cum sunt verbalizate. Să ne înțelegem: n-am nimic cu înjurăturile și cu limbajul licențios, atunci când sunt utilizate în scop pur artistic (chiar sunt fan Bukowski!), dar când aud „gen” repetat din două în două cuvinte încep să mă întreb dacă tranziția asta care pare fără sfârșit (din punct de vedere lingvistic) duce unde vreau eu și, dacă nu cumva trebuie să plec cât mai urgent din țară. Și mai trist este că am auzit această repetiție la instructorul de teatru! Nu, nu mă poate convinge nimeni că a făcut-o doar ca să prindă bine la public, pentru că … din păcate, îmi asum opinia, povestea lui a pierdut din oralitate și din mesaj. Iar proiectul despre care a vorbit chiar merită foarte multe aprecieri și… susținere.
(Notă: am lucrat mai bine de zece ani cu romi și cu comunitățile de romi din toată țară; știu ce înseamnă evoluție în cazul unei comunități defavorizate și cât de greu se obține progresul din toate punctele de vedere acolo, la firul ierbii, în mijlocul unor oameni abandonați de toți, inclusiv de ai lor, câteodată).
Thomas Mendel
În schimb, mi s-au părut foarte binevenite poveștile lui Thomas Mendel, Andrei Tudose, Maria Mihul. De la fiecare în parte aveai ce duce cu tine dincolo de sala de spectacol și, mai ales, aveai ce converti într-o viitoare experiență. Pe scenă ei au fost plini de emoție, inclusiv la momentul final, dar astfel au dovedit că sunt parte din povestea lor și că tranzițiile lor au avut cu adevărat un rost și, în special, un final fericit.
Andrei Tudose
Ese adevărat, nu toate tranzițiile au parte de un final cu happy-end – vezi cazul Alinei Constantinescu (puțin incoerentă în exprimare, poate prea pătimașă, dar subiectul în sine ierta orice). Da, nu e de dorit să fii victimă într-un accident rutier (o spun în cunoștință de cauză – accidentul la mine a fos la fel de dezastruos, norocul fiind doar că pasagera de lângă mine a avut o rană ușoară la cap, nu și nevoie de operații peste operații).
Maria Mihul
Mi-a plăcut faptul că s-a conturat la final ceea ce a vrut de fapt echipa de proiect să facă: să fațeteze conceptul de tranziție; să-i dea cât mai multe sensuri posibile prin intermediul oamenilor și poveștilor lor. Ne luptăm zilnic cu situațiile tranzitorii, suntem supuși aproape tot timpul la procese de tranziție, pentru că, până la urmă, evoluția în sine are nevoie de aceste tranziții. Și ele nu pot avea loc fără un eveniment declanșator. La unele povești au fost foarte bine puse în valoare acest evenimente, li s-au conturat și cauzele și efectele, ba chiar și valoarea intrinsecă pentru cei/cele care le-a trăit.
Au fost trimise 100 de invitații către 100 de persoane; din rândul acestora au fost selectate cele 13 care se vor regăsi și pe site. Din punctul meu de vedere, al celei venite din domeniul științelor sociale și care știe foarte bine cum se construiește un eșantion reprezentativ etc., nu-mi este foarte clar nici acum care au fost principiile de selecție ale celor 13 povești finaliste: este foarte posibil să nu fi răspuns toți, da, de asta chiar sunt convinsă. Dar a fost un moment al serii care m-a pus serios pe gânduri vizavi de acest aspect: Paul Dunca (MC-ul serii) la prezentarea uneia dintre povestitoare a afirmat că se cunoaște cu ea foarte bine pentru că a mai lucrat și în alte câteva proiecte (afirmație reiterată și la alți vorbitori). Și mă întreb atunci: cui au fost trimise invitațiile? De asemenea, mă mai întreb cum de au fost selectați doi liceeni care urmează același liceu? Sunt întrebările pe care mi le pun eu, cea care am lucrat ani de zile pe proiecte cu diferite finanțări și îmi aduc aminte și acum câtă bătaie de cap ne dădeau anchetele sociologice prin care ne fundamentam cererea de finanțare. E un aspect asupra căruia chiar trebuie insistat, pentru că se pierde mult din valoarea proiectului în sine.
Microistoria. Povești adevărate spuse pe viu este un proiect care are toate șansele să crească de la an la an. Echipa care se află în spatele acestei inițiative este alcătuită din oameni valoroși, cu experințe multe și calitative, care, puse la un loc, pot da naștere unui ceva cu adevărat bun. Ține doar de ei să-și filtreze mai bine propriile expectanțe vizavi de acest proiect și să-l facă să crească cu adevărat. E un demers aflat la granița dintre istorie orală și performance teatral care poate fi util și activiștilor sociali, și cercetătorilor în domeniul istoriei, că despre sociologi nici nu mai aduc vorba.
***
Proiectul Microistoria. Povești adevărate spuse pe viu își propune să arhiveze povești ale oamenilor obișnuiți, spuse live chiar de ei, și capabile să-i inspire și pe alții. Oameni din toate categoriile sociale, etnice, de vârstă și de gen care trăiesc azi în România povestesc live pe scenă o întâmplare din timpul perioadei de tranziție care le-a marcat viața. Fiecare poveste e adevărată și fiecare voce care o spune este autentică, deci spectacolele se plasează între documentar și teatru. Rezultă o imagine a României, așa cum arată ea astăzi, după 100 de ani de existență. Poveștile spuse în finala primei etape a proiectului pot fi vizionate online la www.microistoria.ro. După încheierea celei de a doua ediții, poveștile finaliste vor fi adăugate și ele în aceeași arhivă online.
Proiectul Microistoria este produs de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în parteneriat cu Teatrul Național Radiofonic, cu sprijinul ARCUB și unteatru. Proiect finanțat de AFCN.
Concept și curatoriere: Cristina Modreanu / Echipă: Florentina Bratfanof (directoare de casting), Lucian Iordan (video), Peter Kerek (regie), Paul Dunca (MC), Ioana Gonţea (coordonatoare de proiect), Oana Cristea Grigorescu (coordonatoare echipa radio), Bianca Boitan-Rusu (coordonatoare PR), Alexandra Pascu (asistentă producție), Adi Bulboacă (foto).
Sursa foto: https://www.facebook.com/microistoria/
