Mâinile mari și călduțe ale părinților i-au luat în primire și i-au mângâiat pe creștete, dar nu atunci a fost momentul în care s-a legat prietenia adevărată între cei doi, nu coleopterele au legat nodul strâns al sângelui acestei vietăți diafane cu nume de femeie, prietenia. Corpul adevărat și real al acestei ființe a prins viață cu adevărat în focul umilinței și al răutății altor copii care a izbucnit într-o după-amiază pe Aleea Gării din orășelul de provincie Buftea. Robert și Alexei se jucau în fața curții bunicului Vasile. Era în vara dinainte de a intra amândoi în clasa I-a. Alexei îl chemase pe Robert pe teritoriul lui ca să îi arate niște stupi de albine pe care îi cumpărase bunicul. Era zarvă mare pe Alee. În acele timpuri nu prea existau multe mașini în Buftea, iar strada asfaltată era doar a copiilor. Veniseră mulți și de la București în vacanță la rudele care locuiau pe alee. Majoritatea erau copii mai mari, de 11-12 ani, care jucau fotbal toată ziua sau tenis cu piciorul, unii vorbeau urât și se lăudau tot timpul cu jucăriile pe care le aveau la București. Lăudatul însemna mai ales minciuni gogonate spuse cu talent și patos, exagerări care degenerau în bătăi și umiliri atunci când nu puteau fi combătute cu alte exagerări. Așa ajungeau să discute despre pistoale adevărate, tancuri, rachete și evenimente în familie la care apărea Bruce Lee sub cele două forme ale sale, Brucele și Brusli. Alexei era unul din copiii mici de pe Alee și nu se băga în seamă, dar în acea zi s-a nimerit să asculte povestea unui băiat, Giani, care era de fel din cartierul Colentina din București și care spunea că unchiul său care locuia mai sus pe Aleea Gării avea un buncăr militar sub casă. De fapt, acolo era doar intrarea pentru că buncărul se întindea pe sub toată strada, iar sub pământ erau soldați cu câini electronici. Soldații se antrenau cu nimeni altul decât Brusli care venea de două ori pe lună din China fără să îl vadă cineva. Când venea, dormea la unchiul său în sufragerie. Drept dovadă Giani avea cu el o pereche de mănuși de box dintr-o piele maronie lucioasă și plină de zgârieturi la care Alexei se uita hipnotizat și putea să își imagineze cu ușurință mâinile marelui Bruce Lee cum loveau necruțător inamicii. Giani știa să pară credibil pentru un puști de șase ani, pentru că îl întreba mereu pe fratele lui mai mic și pe un alt vecin, Ariciu dacă nu era adevărat ce spunea el. Și nu Giani sau fratele lui l-au convins că toate erau adevărate, cât mai ales vecinul Ariciu care era din Buftea și care îi împrumutase odată țeava lui cu cornete. În Ariciu avea încredere, iar faptul că Ariciu recunoștea cu jumătate de gură că povestea era adevărată l-a făcut pe Alexei să creadă și mai tare. Însemna că lui Ariciu nu îi venea prea ușor să dezvăluie acest secret. Și atunci Giani i-a spus că ei toți au fost în baza militară de sub pământ și s-au jucat cu câinii electronici și că dacă vrea poate și el să meargă, dar înainte trebuie să găsească intrarea secretă care era lângă un stâlp de telegraf, evident, la baza căruia trebuia să sape.

— Până dai de trapa de intrare, a spus Giani și lui Alexei cuvântul trapă i s-a părut imediat că e de acolo din poveste, de la baza stâlpului de telegraf și s-a apucat să sape cu mâinile în pământul uscat.

I se părea că pământul e cam tare și o primă îndoială a avut-o când a simțit cum își dă unghiile peste cap încercând să scoată bucăti de pământ cu iarbă și a simțit mirosul plantelor strivite în mâinile sale, mirosul adevărat al unui lucru real, despre care Cornel îi spusese de atâtea ori că e mirosul pe care iarba îl aruncă în aer când vrea să spună că o doare că a fost ruptă și iarba aia crescuse toată primăvara acolo, nu avea cum să fie pe acolo intrarea secretă, dar s-a uitat la Ariciu și Ariciu îl privea cu ochii mari ca și când abia aștepta să intre alături de el prin trapa secretă. Apoi s-a îndoit și mai tare când a simțit chicotelile celorlalți care stăteau în jurul lui și îl urmăreau cum se chinuie să înlăture încă un milimetru de țărână, iar Giani a zis că hai, că mai are puțin și ajunge și atunci nimeni nu s-a mai abținut din râs. S-a uitat în sus, deasupra lui stăteau capetele tuturor copiilor, ochii lor priveau țintă la el și în centru pe lângă stâlpul de telegraf era cerul albastru de iunie strâns într-un cerc prin care dacă ar fi avut aripi de coleopteră ar fi putut ușor să iasă și să scape pentru că a simțit umilința, a simțit naivitatea cum s-a întors în sinea lui și a dat din umeri în fața evidenței și a rațiunii care bombăneau acre. Atunci a apărut fața lui Robert în crâmpeiul de cer și l-a întrebat ce face acolo.

— Caut trapa secretă de la baza militară, a răspuns Alexei încet și toți copiii au izbucnit în hăhăieli. Unii au căzut pe jos și se țineau de burtă. Giani stătea în picioare și râdea mulțumit de el și chiar și Alexei a zâmbit puțin pentru că era clar ce se întâmplase, numai Robert s-a uitat puțin în jur serios.

— Râdeți ca proștii de copiii mai mici ca voi, a spus.

— Pe cine faci tu prost, băi, pișăciosule? s-a auzit vocea lui Giani amenințătoare. Giani s-a apropiat de Robert și i-a dat o palmă peste ceafă suficient cât să-i clatine capul și să îl facă să pară un fraier. Robert a tras aer în piept, s-a uitat la Alexei și i-a făcut cu ochiul apoi i-a tras un șut între picioare lui Giani și a luat-o la fugă. Alexei după el.

Până în curtea bunicului Vasile erau vreo cincizeci de metri. În acei cincizeci de metri de asfalt și iarbă, de cer și început de iunie, Alexei și Robert au simțit prietenia pentru prima oară și lucrul acesta era ca un scut din spatele căruia puteau să cucerească lumea sau cel puțin să-i tragă un șut în coaie. Imaginea celor doi copii alergând umăr lângă umăr pe fundul unui ocean de aer albastru s-a derulat întotdeauna ca o clipită în mințile lor, timpul și spațiul au fost comprimate în această fulgerare albastră în care mirosul de iarbă tăiată plutea în aer și albinele din curtea bunicului i-au însoțit până dincolo de gard unde nimic rău nu se mai putea întâmpla.

*****

Amintirile unei vechi prietenii din adolescența de la Buftea și o încercare de reînnodare a ei în Veneția blocată de proteste împotriva turiștilor. Poveste și context foarte actuale și o desfășurare a narațiunii în stilul alert al unui thriller, în noul roman al lui Bogdan Raileanu, „Teoria apropierii”, publicat la Editura Humanitas, în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”. Luni, 2 decembrie, la ora 19.00, vă așteptăm în Librăria Humanitas de la Cișmigiu la o întâlnire cu Bogdan Răileanu și romanul „Teoria apropierii” la care vor mai participa Andra Matzal și Cristi Luca.

Bogdan Răileanu: „Cartea aceasta a pornit de la o întrebare simplă: unde se duc prieteniile când se duc? De-a lungul anilor am tot pierdut prieteni, m-am îndepărtat de ei, i-am uitat pe unii, am fost uitat de alții și mereu m-am întrebat cum se întâmplă aceste înstrăinări. Care e procesul de descompunere care se produce fără ca noi să sesizăm? Pentru că, dacă am simți degradarea prieteniilor, am face ceva. Teoria apropierii este un roman cu rădăcini autobiografice. Înainte de a-l începe am vrut să scriu un articol, un fel de relatare a recuperării timpului pierdut din relația cu cel mai bun prieten al meu din adolescență, un om prețios pentru mine, care a devenit preot, care trăiește la Buftea și cu care mă văd foarte rar. Amândoi am mers la Veneția la vârsta de 13 ani și ne-am jurat să ne întoarcem acolo când vom fi adulți. Nu am reușit deocamdată să fac această recuperare, iar cartea a apărut ca un efect de tribut, evident, cu o importantă doză de ficțiune la mijloc, dar stratul primordial al realității există strecurat în construcție. În același timp, romanul este și un tribut adus adolescenței și orășelului Buftea, în care m-am născut și din care mi-am dorit tot timpul să fug. Acum îmi doresc să revin. Cred că există ceva din mine în fiecare personaj din această carte, feminin sau masculin, calități, dar și defecte.”

„Robert Negru și Alexei Toma, un jurnalist și un preot, își redescoperă prietenia din copilărie și merg împreună într-un city break la Veneția. Prin meserie, unul e deprins să privească în afară, celălalt să se îngrijească de cele dinăuntru. Pare simplu, dar e declicul unei aventuri în care experiența turistică lasă locul unei povești despre înstrăinare, ștergerea granițelor și a diferențelor, dezumanizare, derută, simulacru, dar și despre prietenie, asumarea trecutului, aparență și esență, căutare a sinelui și, în cele din urmă, despre non¬șalanță și vinovăție, despre viață și moarte. Cititorul descoperă o Veneție infestată de graba vizitatorilor de a-și confirma clișeele, care devine, treptat, o metaforă a lumii contemporane: haotică, superficială, lipsită, cum observă preotul, de perspectivă. Teoria apropierii este un roman alert, scris într-un ritm de thriller, dar care-i ridică cititorului o serie de întrebări tranșante despre lumea de azi.“ – Bogdan Crețu

„Ceea ce aproape frapează în proza lui Bogdan Răileanu e recursul neobosit la realitate, un fel de situare continuă în cotidian care face din proză o specie de frescă a prezentului așa cum se întâmplă el. Și, da, titlul spune același lucru, deși pare ocolit: orice teorie a apropierii nu e, în fond, decât o practică a povestirii prezentului. Ce altceva să îți dorești de la un roman, în vremile tulburi în care trăim toți?“ – Cristian Fulaș
————-
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile, și se face printr-o rezervare pe Eventbook, aici: https://eventbook.ro/other/bilete-lansare-teoria-apropierii-bogdan-raileanu