Mă uitam zilel aceste pe lista nominalizaţilor la Premiile Observator cultural. Poate cel mai important şi credibil premiu greu din zona literară de la noi. Am tînjit şi eu după el (în scuns) pînă l-am luat. M-am bucurat, însă, de data asta, că primii mei trei invitaţi în cadrul proiectului Literatura la zi (la Londophone) sînt pe lista nominalizaţilor la secţiunea proză. Deci, nu am greşit, am ales bine: Florin Chirculescu (28 februarie), Tatiana Țîbuleac (10 martie), Mihai Radu (21 martie).
Săptămîna aceasta o am invitată de la Paris pe Tatiana Ţîbuleac, o scriitoare de care mă leagă nu doar nostalgiile după Chişinău, ci şi liceul şi profesoii de liceu. Nu rataţi întîlnirea cu o scriitoare deosebită: 10 martie ora 19.00 la Londophone.
Iată o mică discuţie telegrafică ca preambul.
Am terminat acelaşi liceu: de ce nu ne-am cunoscut? Sînt aşa de bătrîn eu sau aşa de tînără tu?
Nu mă uitam eu la băieți ca tine în liceu. J Tu erai bandițaș, iar mie îmi plăceau băieții bogați, cu perspective de Volgă și MGIMO. Văd însă că nici tu nu ai ajuns rău, nici eu la Moscova. Iar la România pe atunci nu se gândea nimeni. E drept că citeam acasă cărți în grafie latină, mai pe ascuns, însă ele nu aveau nicio tangență cu realitatea. Erau legătura mea cu tata.
Spune-mi te rog ce ţi-a rămas din acel liceu?
Câțiva prieteni împrăștiați pe toate continentele, frica de matematici, oroarea de educația fizică, o engleză destul de bună, care mai târziu m-a ajutat să mă mărit cu un englez și amintirea caldă, dragă despre câțiva profesori minunați.
A propos ţi-l aminteşti pe Alexandr Feodorovici, profu´ bulgar de literatură rusă care vorbea perfect română? Mamă, ce l-am iubit! Voi?
Și noi l-am iubit. Nu știu dacă a existat vreun elev din școală care să nu-l fi iubit. El nu a fost doar profesor de limbă rusă, ci profesor. Avea o cultură generală impresionantă, cânta la chitară (avea chiar și o trupă rock, Scara Beat), desena, îi muștruluia pe băieți când o luau prin arătură, avea un mare respect pentru femei. Mare profesor și om. Și un mare noroc pentru noi.
Sursă foto: arhiva Tatiana Țîbuleac
Aşa: pe unde ai copilărit?
Am fost fată de oraș, am trăit și am învățat în cartierul Botanica din Chișinău. Acolo am mers și la grădiniță, și la școală. Prin clasa a opta părinții „au primit apartament” (ce bizar sună!) în centru, eu însă am refuzat să mă mut la altă școală. Erau câteva licee prestigioase, la care aș fi putut merge, mie însă mi-a fost mereu frică de schimbări. Am plâns vreo săptămână și întrebarea a fost scoasă. J Făceam în fiecare zi o oră cu troleibuzul dintr-un capăt în altul al orașului. Mă simțeam fată mare, erau de fapt momentele mele preferate de peste zi. Știu până astăzi toate stațiile troleibuzului numărul 1, mda, iată mi s-a făcut dor de Chișinău.
Asta ca să vorbesc de o față a copilăriei, pentru că a fost mereu și satul. La fel de puternic, dacă nu chiar mai plin ca orașul. La sat erau bunicii, libertatea, Ileana și Tania, cireșele, Șarika-cățeaua, poveștile despre Siberia și acel sentiment imens, incandescent și infinit că ești cel mai important om în viața cuiva. Iar ca tine nu au fost și nu vor mai fi.
Ce citeai cînd erai mică?
De toate. Mai corect spus, ce apucam. Pe vremea mea nu era chestia asta cu recomandatul cărților de către părinți. Mamei, cât am fost mică, nu i-a tăcut gura. Mi-a citit toate poveștile din lume și așa m-a învățat să iubesc lectura. Îmi amintesc că exista o serie de cărți care se numea „Povești populare” și fiecare carte era dedicată unei republici-surori. Păi, iată, cărțile acelea erau cadourile mele preferate. Le așteptam mai ceva ca pe Hary Potter. Le am și acum. Când am ajuns la școală și am învățat să citesc singură, s-a considerat, cumva, că am suficientă minte să-mi aleg singură cărțile. Citeam multe detective, multă literatură fantastică. Dar și clasici. Rușii în primu rând, pentru că erau peste tot. Apoi cărți românești, „cărțile lui tata” cum le numeam în familie, aduse de la Leningrad sau Odessa. Nu spun că a fost neapărat bună această metodă, cu mine însă a funcționat.
Adolescenţa noastră s-a petrecut între Fulguşor şi Moldova, două crîsme celebre ale perioadei „perestroika”. Voi unde vă strîngeaţi în adolsecenţă? Cum a decurs ea?
Pentru mine cel mai drag loc din Chișinău a fost și va rămâne Valea Trandafirilor cu tot ce se găsea în jurul ei: lacul, caruselul, Roata Dracului, Lunaparkul, cinematograful „Iskra”, mestecenii, dar mai ales cafeneaua „Lainer”. Căci ce era Lainer?! Lainer era un avion adevărat – un An-10 – care a fost transformat în cea mai cool cafenea de pe planetă. Acolo se mânca înghețată Plombir cu dulceață din vișine amare în păhărel metalic. Acolo puteai urmări toată lumea dintr-un hublou. Mă tem că acam ieșit reclamă pentru Botanica, însă tu ai început.
Credit foto: Eva Elena
Cum ai ajuns jurnalistă? Şi încă „pe sticlă”… Ţi-a plăcut meseria asta?
Am început la ziar și consider că sunt în primul rând o jurnalistă de presă scrisă. La TV am ajuns cumva pe negândite, însă acolo mi-am petrecut cei mai buni și mai frumoși ani. Am avut colegi care mi-au devenit prieteni, am avut oameni de la care am învățat și care îmi sunt alături și acum. Nu cred că voi mai avea vreodată un serviciu care să însemne atât de mult ca PRO TV, atunci când l-am lansat la Chișinău. Prezentatoare nu mi-a plăcut să fiu și nici nu cred că am fost foarte bună, însă și asta a fost o școală.
Şi ai ajuns la Paris? Cum? Îţi place viaţa de acolo?
De câte ori am răspuns la întrebarea cu Parisul, lumea a crezut că mint. În primul rând atunci când spun că nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să trăiesc aici, iar în al doilea – când spun că viața de aici e așa cum vrei să o vezi.
Te-ai apucat cam tîrziu de scris ca şi mine. De ce?
De ce târziu sau de ce m-am apucat? 🙂 Îmi fac și eu de cap…
„Vara în care mama a avut ochii verzi” a fost un soi de revelaţie. Un succes neaşteptat. Te-ai aşteptat la asta?
Când am scris „Vara” am avut cu scrisul o legătură aproape fizică. Intrasem într-un fel de transă, când nu mai conta ce scriu, ci cât mai scriu. Am scris ore în șir, zile în șir, nopți în șir, iar când am terminat-o am trimis-o imediat editorului și a apărut în două săptămâni. Am revenit la text abia la ediția a treia. „Vara” m-a dat peste cap și a schimbat ceva în mine, în felul în care lucrez. Mi-a fost foarte greu să mai fac ceva după această carte. Iar la un moment dat am crezut că nu voi mai scrie pur și simplu. M-au ajutat mai multe chestii, inclusiv o carte – „Cel care cheamă câinii”. Câteva pagini de acolo m-au făcut să revin la normal. Am reînceput altfel, cu altă mână.
Cînd apare următoarea carte?
În câteva săptămâni cred. Este gata. Și chiar dacă tu nu mă întrebi, vreau să-ți spun că această nouă carte îmi este foarte foarte dragă. Este despre mine, despre Chișinăul meu, despre tot ce am înțeles fiind departe. Am scris-o greu, e altfel, cu totul altfel. Știu că mulți o vor compara cu „Vara”, am comparat-o și eu când am terminat-o. Fie. Ale mele sunt amândouă.
Îţi este dor de Chişinău din cînd în cînd?
Din când în când mereu.
