„Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” – o anatomie istorică de familie

Cristian Mungiu este un bine cunoscut regizor, scenarist și producător de film, multipremiat, având în palmares și celebrul Palme d’Or, pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Universul intelectual al acestuia nu se rezumă aici, ci este și autorul mai multor articole, note de călătorie, pagini de jurnal și, în anul 2023, oferă publicului cititor din România volumul Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, o rememorare a unui om special din viața sa și un gând de reamintire către cei care au traversat Rubiconul istoriei secolului trecut.

Între paginile cărții lui Cristian Mungiu se găsește o microistorie, o istorie de familie, o istorie socială, conturând scenariul realist al unor vieți puternic cutremurate de un veac care părea că nu se mai termină. Dincolo de căldura și povestea în sine, cartea mai oferă și un aport extrem de important la capitolul memorii, marii istorii, relatând viața cotidiană, puțin cunoscută, a locuitorilor din Basarabia după raptul teritorial din vara lui 1940 și ecourile acestui fapt istoric. Despre cedările teritoriale din iunie, august și septembrie 1940 ne vorbesc tratatele de istorie, documentele, mizele politice, urmările economice și politice, însă Cristian Mungiu face ceva mai mult, se apleacă asupra unei bucăți de trecut trăit, aducând la lumină, prin biografia bunicii Tania, zbuciumul acelor zile, luni, ani de după ocupația sovietică. Acesta este marele merit al acestui volum, dincolo de stilul de punere în pagină.

În Cuvânt înainte, autorul relatează geneza acestei cărți, transpunându-și cititorii, din primele pagini, în intimitatea momentelor trăite alături de propria bunică, din partea mamei. Cei mai mulți, la un moment dat, ne-am așezat alături de bunici și le-am ascultat poveștile de viață, am văzut cu ochii lor lumi trecute, am vibrat la obiecte vechi pe care ni le-au dezvăluit, am avut bucuria unei melancolii a timpului. Așa a apărut această carte, din cuvintele păstrate de Cristian Mungiu într-un caiet dictando, cartonat, păstrat mereu la suprafață, indiferent de câte dedesubturi i-a oferit existența.

Bunica – mi-o amintesc – stătea pe fotoliul ei pat acoperit cu cergă roșie, iar eu stăteam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, consemnând fiecare amănunt pe cât puteam cu vocea ei, încercând să-i păstrez cât mai mult vorbele. Unele lucruri și le amintea mai precis, altele mai puțin. În orice caz însă, din când în când zicea: dacă pe tine te interesează lucrurile astea, eu ți le spun – dacă crezi că ți-or folosi într-o zi la ceva.

Încă din primul capitol, nepotul oferă glas bunicii, cea care ne povestește viața ei, cu toate eșecurile, pierderile, bucuriile, împlinirile și zădărniciile ei. De acum, Tania, de pe fotoliul pat, vorbește pentru cei care vor să asculte. Născută în Basarabia, la Cahul, în 1916, ca fiică a Elisabetei, strângătoare de covoare și zestre, și a lui Stavro, păstrător al chipiului cu care a luptat în Primul Război Mondial, Tania trăiește primii ani ai copilăriei într-o Basarabie proaspăt alipită Vechiului Regat, într-o lume în schimbare, într-o încercare de adaptare la noul context istoric, politic, social. Familiile, mai ales în mediul rural, își păstrau aceleași obiceiuri ca în vremurile trecute, respectând sărbătorile și rânduirile, luptându-se cu fiecare zi. Prin cuvintele bunicii Tania, cititorul înțelege și cadrul cotidian al perioadei interbelice într-o provincie aflată atât de mult timp în iureșul istoriei.

Prin ’35 ne-am pus lumină în casă. Era un evreu care își făcuse o fabrică de ulei și de la el am tras toți curent. Plăteam o sumă fixă, o dată la trei luni. Papa era foarte încântat că poate citi noaptea, iar Mama, că nu i se mai afumă perdelele. Din stradă, un fir lung traversa curtea până în casă, iar de acolo firele treceau peste pereți până într-un cârlig din plafon de care atârnau direct becurile. După lumină a venit cinematograful. Mergeam în fiecare sâmbătă la cinema la Tăbăcaru și ne așezam pe una din cele trei bănci dinăuntru.

Schimbările majore în viața Taniei au apărut odată cu logodna cu Petre, din 1938, care era cadru militar, ulterior ofițer, atunci când pășește într-o nouă etapă a vieții, puternic marcată de furia vremurilor ce aveau să vină. În iunie 1940, Basarabia a fost cedată Uniunii Sovietice și lumea Taniei începea să se ruineze. A fost unul dintre marile șocuri ale tuturor oamenilor, care nu fuseseră informați de nimeni despre această decizie politică și istorică. Bocancii rușilor începeau să calce cu noroi peste familia ei și peste trupurile celor mai dragi membri ai familiei. În fața unei lovituri a istoriei, niciodată, nimeni nu este pregătit. Familia se risipește, iar tunurile războiului asurzesc și ultimele speranțe. Arestați, asasinați, batjocoriți, refugiați, oamenii se supun în fața inevitabilului: ocupația, războiul și pierderile ireversibile.

Am hotărât să plecăm cu trenul, căci fiecare ceas sporea pericolul. Dar nu se mai putea nici așa de acuma. Se întrerupsese circulația civililor și nu mai lăsau să meargă pat-vagoanele. […] Trebuia să luăm o hotărâre. Mi-a apărut în gând Mama. Am hotărât să las lucrurile în plata Domnului și ne-am înghesuit într-un alt vagon de marfă care ne-a dus în Oltenia, la Piatra-Olt.

Rămasă singură cu un copil mic, Tania răzbește printre zile, muncește, strânge, se refugiază cu ce poate și o ia de la capăt. Însă zilele grele erau departe de a se sfârși. Întors întreg de pe front, Petre și familia sa aveau să trăiască clipele de coșmar ale instaurării comunismului și în România, rechiziționările, colectivizarea și excluderea; toate începute sub simbolismul înlăturării tabloului regelui de pe peretele de la Regiment, chiar de către Petre pe care îl știau monarhist. La 35 de ani, reia un drum abandonat în trecut, pentru cariera militară, devine profesor de istorie. Tatăl și fiica mergeau simultan la școală, așteptați înapoia geamului de cea care îi aștepta, Tania – soția și mama.

Au pornit împreună, unul lângă celălalt, coborând grăbiți printre castanii care se scuturau, la colț s-au despărțit, Mioara a intrat în curtea școlii, Petre a privit o clipă în urma ei s-o vadă plecând bine, și apoi a apucat-o pe drumul lui înainte, iar eu am rămas înapoia geamului, cu strada pustie în față, să fiu acolo pentru ca să-i întâmpine cineva când aveau să se întoarcă.

Au continuat să trăiască la Iași, sub rigorile comunismului, în toate chipurile negre ale sale, acolo unde își trăiește copilăria și autorul, care imprimă în ultimele pagini ale cărții farmecul anilor petrecuți alături de bunici și universul lor. Beciurile cu miros de igrasie și rezerve, mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor, roadele toamnei și mesele întinse în zi de sărbătoare, toate amprentele universului copilăriei.

Comunismul a picat, dar rănile provocate de trecut aveau nevoie să se închidă, dorurile să se golească de zbucium. Aveau să revină în Basarabia, în 1991, bunica Tania, nepotul și părinții acestuia, să mai vadă, pentru ultima dată, locul de unde a pornit totul. Privirea înapoi a fost tristă, universul tinereții și copilăriei Taniei apusese demult. Casele se afundaseră și ele sub greutatea istoriei. Petre nu a mai apucat să vadă comunismul aruncat la „lada de gunoi a istoriei”, murise în 1984.

…Bunica a mers să vadă hanul familiei, în care trăise în prima copilărie; ne-a arătat Biserica și școala ei. A mai identificat niște case de verișori și a intrat în vorbă cu unii și alții care își aduceau aminte de familie și îi mai spuneau câte ceva despre cei pierduți […] La cimitir n-am fost. Fusese strămutat și vechile morminte nu mai erau de găsit.

Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană de Cristian Mungiu