Sticlăreasa

Titlul dezvăluie o parte din lumea romanului – despre sticla de Murano este vorba și despre multe alte lucruri pe care le poți bănui abia după ce ai trecut de primele pagini.

Condiția artistului și statutul femeii, istoria Veneției, când adorată, când abandonată, legătura dintre mentalitate și locul viețuirii, asprimea și, mai rar, noblețea firii umane, datoria față de familie, datoria față de tagmă și patrie, dar, mai presus de toate, adaptarea necesară supraviețuirii, toate acestea constituie materia unui roman actual. Sticlăresei nu-i lipsește ritmul, acțiunea este bine condusă pe canalele lagunei, la cârma gondolei aflându-se de multe ori un personaj exotic.

Meșteșugul modelării sticlei este păstrat mult timp exlusiv în Murano, apoi se extinde în Veneția și, în epoca decadenței, și pe continent, pe terraferma. Femeile nu sunt îngăduite în atelier, sticlăria nu e un meșteșug pentru ființe fragile, dar Orsola reușește să-și câștige propriul spațiu de lucru.

Pentru ca Orsola să facă minunatele mărgele roșii sau verzi-albastre, este nevoie de tije. Tijele se sparg ușor și devin inutilizabile. Materialele sunt scumpe, mereu e ceva de făcut, copii de crescut, rufe de spălat, dar Orsola Rosso găsește timp pentru pasiunea ei, depășind în felul acesta, cu mâinile și mintea ocupate, sărăcia, epidemia de ciumă, nefericirea. Și chiar durerea permanent vie a unei iubiri pierdute.

„A petrecut ceasuri în șir cu încercări pentru a face căluţul-de-mare aşa cum trebuie, cerându-le pescarilor să i-i arate pe cei prinși în plasele lor şi conturând miniaturile, capete delicate de căluţi, cu coame franjurate, corpuri mlădioase şi cozi spiralate strâns. Acea spirală putea fi prinsă într-o mică buclă din vârful capului. Era ceva greu de executat și nu la fel de ingenios ca metoda de răsucire prin care se înlănţuiau delfinii lui Antonio, însă la o lună după cerinţa Stellei, s-a născut cavalluccio marino, marca Rosso. Spre iritarea lui Marco şi mândria ascunsă a Orsolei, se vindeau mai bine decât orice altceva din prăvălie. Vizitatorii îi cumpărau pentru neveste, fiice, amante. Orsola a creat și alte figurine de vânzare: şerpi, caracatiţe, stele-de-mare, pisici și câini. Mereu mici și simple. Dar delfini n-a făcut niciodată.” (p. 213)

Măsurat pe mărgele de sticlă, timpul nu curge la fel pentru toți. Pe uscat, ritmul vieții este accelerat. Pe apă, ritmul timpului se forjează în atelierele meșterilor sticlari. Când se întâlnesc, la intervale mai mari de timp, oamenii observă în primul rând gradul de îmbătrânire a celuilalt. Vremea guvernează cu măsuri diferite două universuri care funcționează în paralel. Din când în când, cei care trăiesc aproape în atemporalitate fac pasul definit către terraferma.

O pietricică aruncată după regulile unui joc misterios decide numărul anilor peste care se face un salt mai mic sau mai mare. De la 1486 până în ziua de azi, în Murano timpul curge atât de lent încât pare împotmolit. Deși pare că timpul are nesfârșită răbdare cu locuitorii insulei Murano, niște termene presante există. Sticlarii au nevoie de bani ca să-și procure materia primă, iar marfa lor, frumoasă și scumpă, se vinde greu. Arta își pierde treptat valoarea de unicat, se marketizează și este pe cale să dispară sub avalanșa de produse ieftine venite din import.

Pe lângă deschiderea pe care o permite romanul către breasla sticlarilor, fascinantă în sine, ca lucrătura fină a unui millefiore ni se înfățișează viața însăși, impresie la care contribuie traducerea excepțională a Veronicăi D. Niculescu.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Tracy CHEVALIER s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. A părăsit SUA în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce a lucrat câţiva ani ca redactor, a obţinut un masterat în literatură la University of East Anglia. A debutat în 1997 cu romanul Albastru pur, ce s-a bucurat imediat de un succes răsunător. Doi ani mai târziu a apărut Fata cu cercel de perlă, considerat de Publishers Weekly „fenomen editorial”, atingând în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. Romanul a fost recompensat cu premiul cititorilor revistelor People, Time şi Elle. În anul 2001 a publicat un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei eduardiene, aflat luni de zile pe lista de bestsellere din Anglia şi SUA. Au urmat, printre altele, Ultima fugară (2013) şi La marginea livezii (2016). Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititorii de toate gusturile, de la rafinaţi până la adolescenţi. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Îngeri căzători, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii şi Un singur fir.

Las mai jos alte fragmente:

„– Signora Orsola ar dori să știe cum arată Josephine Bonaparte, i-a explicat el.

Klara părea încurcată.

– De ce?

Orsola a aruncat o privire spre negustor, care a încuviințat din cap.

– Tatăl dumneavoastră vrea să-i fac un colier, a spus. Să ajutăm Veneția s-o seducă, iar ea să ne lase să rămânem liberi.

– A!

Klara a bătut din palme încântată, amintindu-i Orsolei de prima dată când a întâlnit-o și era doar o fată stângace. Acum că știa ce doreau de la ea, s-a aşezat, aranjându-şi rochia de mătase în jurul său, ca să nu i se şifoneze. Jonas a servit-o cu un pahar de Malvasia, iar ea a sorbit delicat, dar de bussolai nu s-a atins.

– Allora. Josephine e pe buzele tuturor în cafenele. E înaltă și subțire, cu un gât lung şi-un bust plin. Decolteul îi e palid – probabil pudrat – şi arată destul din el. Preferă o croială rotundă. Are păr şaten-închis, pe care-l poartă prins sus, și zulufi în jurul frunții – cam ca al meu, dar mai închis. Şi ochii îi sunt căprui-închis şi-i stau ca niște stafide dolofane pe față. Gura-i e mică şi ţuguiată, fiindcă are dinții negri și de aceea zâmbeşte şi râde fără să şi-i arate. Are obrajii plini, nasul obişnuit. Are un ten destul de închis, dar foloseşte pudră ca să se albească, iar farduri – mai mult decât ar trebui, din câte mi s-a spus. Se zice că e inteligentă şi priveşte în jur curioasă, deşi are o expresie cam tristă. Se îmbracă adesea în alb şi în pânzeturi diafane. Îi plac perlele – dar cărei femei nu-i plac? Știe cum să se îmbrace bine și cum să se poarte. Klara a tăcut puțin. Eu cred că e genul de femeie care-şi poartă hainele şi bijuteriile, nu ele o poartă pe ea.

Orsola a încuviinţat din cap.

– Mulțumesc, signora, mi-este de mare ajutor.” (p. 268)

„Trecând pe lângă Caffè Florian – cea mai veche cafenea din Veneția și un stabiliment venerabil, în care Orsola nu intrase însă niciodată, a zărit-o pe Klara Klingenberg stând singură la o masă sub una dintre bolți. Orsola nu o mai văzuse dinainte de război şi a fost şocată de cât de mult îmbătrânise. Deşi era încă elegantă, înfăţişarea ei părea ca zdrenţuită pe la margini, asemenea unui costum bine croit, dar cu gulerul și manşetele uzate. Avea şuvițe cărunte în păr, chipul ridat, iar pălăria nu mai era de ultimă modă. Privea îngândurată în ceaşca de cafea din porţelan. Apoi a ridicat privirea, a văzut-o pe femeia care face mărgele și i-a făcut cu mâna.

– Orsola Rosso! Aici sunt!

Orsola a tras aer în piept, apoi s-a îndreptat spre masă.

– Buongiorno, Signora Klara.” (pp. 357-358)

„Aici nu puteai rămâne pe loc, fiindcă erai jefuit. Inima ii bătea ceva mai tare. Şi-a croit drum printr-un pasaj care ducea mai mult sau mai puțin spre Rialto, dojenindu-se în gând pentru neatenția ei, încât fusese cât pe ce să piardă mai bine de-o lună de muncă. Nu-i venea să întrebe pe nimeni dacă mergea în direcția bună. Însă, după şuvoiul neîntrerupt de oameni care înaintau cu toții pe aceeaşi cale, cotind încrezători într-un punct sau altul, în curând a înțeles că da. Orsola plutea odată cu mulțimea, ca un băț care o ia inevitabil la vale, deplasându-se dinspre centrul politic și religios al orașului spre cartierul negustoresc.

În timp ce mergea, privea, cu ochii larg deschişi. O maimuţă contin pe umărul unui negustor. O femeie purtând o diademă din perle micuțe, atârnând ca niște stele peste coafura complicată. Un bărbat cu un turban de-un portocaliu întunecat și veşminte albe, nemurdărite de praful venețian. Un pescar cărând o ladă cu langustine. Un bărbat cu un scaun de mahon tapițat cu mătase, prins în curelușe de spate. Și mirosurile. O dâră intensă de miros de ulei de trandafir lăsată de capa unei femei. Mireasma delicată a chiflelor cu şofran de pe o tavă purtată pe sus. Duhoarea canalelor pe care le traversa, pline de legume putrezite și de ce se deşertase din oalele de noapte. Şi sunetele. Multă venețiană, dar și o babilonie de limbi pe care nu le cunoştea. Turcă? Greacă? Arabă? Germană? Engleză? Franceză? Auzea de toate și niciuna. Această Veneție era palpitantă, – iar Orsola îşi dorea să fie exact unde era, în miezul tuturor lucrurilor; însă o parte din ea îşi dorea să fie acasă, la adăpost de toată această ciudățenie.

Şuvoiul de oameni a scos-o în față la Fondaco dei Tedeschi şi a fost o uşurare să se pomenească într-un loc familiar. A traversat curtea exterioară cu mai multă încredere și a urcat pe scara largă până la locuinţa lui Klingenberg, bucurându-se de răcoarea pietrei, după arşiţa teribilă de-afară.” (p. 95)

„Venețienii se plângeau că oraşul lor devine un parc de distracții, dar Orsola știa că atâta timp cât canalele Veneției puțeau a canalizare, camerele sale erau întunecate și umede, oamenii săi melancolici şi sarcastici, oraşul avea să-și păstreze adevărata natură, care era atât de seducătoare. O perlă are nevoie de nisip ca să fie frumoasă; frumusețea vine de la cicatricea de pe buză, de la strungăreață, de la sprânceana strâmbă.” (p. 395)

„A ajuns la Riva di San Matteo, locul unde se petrecuse apogeul vieții ei. Timp de patruzeci și cinci de ani – uneori i se părea că trecuseră sute – Orsola venise să stea în acest loc și se oprise cu gândul la pierderea pe care o suferise acolo, la drumul pe care nu-l urmase, alegând în schimb să se uite cum Antonio se îndepărtează de ea vâslind. Fusese durerea, apoi amintirea acelei dureri, iar în cele din urmă amintirea amintirii, unde rămăsese blocată de mulţi ani, privind înapoi la acel moment cu Antonio ca printr-un telescop, cercetându-şi sentimentele cu curiozitatea obiectivă a unui om care nu le mai simte de-o vreme. Câteodată, atunci când primea un delfin de sticlă, ceva se reaprindea, ca un dinte subit iritat de-o durere străveche.

A privit în depărtare, peste ape. Nu se vedea nicio barcă, fiindcă nu le era permis să iasă nici măcar la pescuit. Laguna era un aşternut neclintit de sticlă, care se întindea până către munți, întrerupt doar de aeroportul din depărtare, liniştit acum, fără avioanele care să aducă sau să ia turiştii din Veneția. Astăzi munții se vedeau atât de clar, încât zăpada de pe crestele lor părea pictată de mâna unui copil. Orsola nu se mai gândise de mult timp la ce s-o fi aflând dincolo de ei.

La scurt timp după începerea carantinei, apăruseră ştiri despre delfini zăriți înotând în lagună în jurul Veneției, acum că nu mai erau bărci pe apă. Trecuseră mulți ani de când nu mai fuseseră văzuți prin zonă. Povestea a fost luată și răspândită în toată lumea. Oamenii repetau uimiți: S-au întors delfinii în Veneția! Uitați ce face natura când nu sunt oameni! Curând s-a descoperit că era o știre falsă; imaginile cu delfini fuseseră filmate în Sardinia. Orsola a râs alături de alți venețieni de naivitatea sentimentală a restului lumii când venea vorba de Veneția. Oamenii voiau să creadă.

Şi totuşi, când privea lung peste apă, acum, şi ea se uita după un clipocit, după o aripioară, după un cuțit spintecând laguna, care să indice întoarcerea delfinilor. Fiindcă şi Orsola voia să creadă. Dacă nu se-ntorceau delfini în lagună, atunci ce rost avea epidemia asta? Auzise pe cineva zicând că Dumnezeu a trimis virusul ca să-i oblige pe oameni să-şi schimbe obiceiurile, că ăsta e un buton uriaş de reset pentru omenire. Dacă aşa era, Orsola se îndoia că oamenii se vor schimba cu adevărat. Imediat ce vor putea, vor începe din nou să consume, să călătorească, să folosească lumea aceasta ca pe-un teren de joacă, aşa cum era folosită Veneția de secole. Iar ea făcea parte din asta, producând mărgele care nu trebuiau cumpărate, lucruri drăguțe care ademeneau turişti în Murano care nu trebuiau să vină. Ar fi trebuit să se gândească la asta acum că avea timp. Însă era un gând atât de alunecos, încât nu se putea prinde de el, preferând în schimb să se agite din cauză că se bâlbâie un nepot, sau să-și facă griji că i se termină făina, sau să se întrebe dacă n-ar trebui să-și cumpere un palton nou. Orice în afară de întrebările importante.” (pp. 395-396)

Sticlăreasa de Tracy Chevalier