Spectacolul Medeei

Versiunea modernă a Medeei, în viziunea lui Ben Power, simplifică foarte mult povestea, menținând atenția celui care vrea să cunoască povestea fiicei regelui Colchidei într-un orizont de 24 de ore, timp în care se derulează pe repede înainte tragedia. Cu alte cuvinte, Power dezbracă mitul de tot ceea ce înseamnă istorie și-l transformă într-o banală poveste demnă de „știrile de la ora 5”. Dacă-i reușește sau nu să stârnească interesul spectatorului, scoțându-l din zona de confort și forțându-l să-și pună întrebări cu privire la natura umană, rămâne de discutat. La fel de discutabilă este adaptarea din punct de vedere lingvistic; Medeea fiind contemporana noastră, folosește expresii din registrul colocvial – „ți-au căzut ochii în gură” sau „precizie de chirurg” sunt două exemple, ceea ce s-ar putea să nu fie pe placul tuturor. Ce a încercat Power cu această adaptare – și nu prea i-a ieșit, din punctul meu de vedere – a fost să transforme o știre de prime time într-o sursă de meditație cu privire la natura umană, totul grefat pe un subiect istoric, clasic(izat). Riscantă opțiunea, din moment ce a renunțat la tot ceea ce ținea de specificul poveștii: Medeea este soția lui Iason, cel care a plecat împreună cu argonauții în căutarea Lânii de Aur. O călătorie inițiatică, asupra căruia nu se insistă, ce contează este doar povestea de iubire dintre Medeea și Iason, sfârșită tragic, cum altfel. Sacrificiul celor doi copii pe altarul iubirii destrămate dintre cei doi pare gest nebunesc, Power nu salvează foarte mult din aparențe din acest punct de vedere. Toți cei care gravitează în jurul Medeei o cred nebună, pradă furiei oarbe și măcinată de neputință. Invocarea zeilor – corul este redus la o singură persoană – devine fapt divers, nu urmă a credinței nestrămutată în destin/soartă/moira. Doica asistă neputincioasă, e martor tăcut, în schimb Iason vine și pleacă grăbit, căci, nu-i așa, era în toiul nunții cu noua lui soție. Finalul îi aparține Medeei, ea pleacă din scenă, scena propriei povești după ce a distrus tot ce se putea, după ce a ars toate punțile cu cei din jurul ei, dar și cu propriul ei trecut. O viață nouă dincolo de scenă? Cine știe?

Scenografie monocromă, cu un negru dominant și în multiple nuanțe care contrastează cu albul din costumele personajelor. Pământ, mult pământ, în straturi, care nu se lipește de tălpi, semn că nimeni nu vrea să se uite în urmă și că legătura cu trecutul e ruptă definitiv. Dreptate, ochii plânși cer să te vadă! rămâne scris pe peretele scenei până la final, când Liliana Pană (corul) șterge versul cu un amestec de neputință și furie. Nu știm nici după plecarea Medeei dacă dreptatea despre care se vorbește e cea divină, sau de sorginte pur umană. Dar ne-am putea gândi la câte tipuri de dreptate există. Dinspre curte sau dinspre grădină (cele două intrări prin care se intră în scenă), natura umană se vede la fel, scăldată în multe umbre, în mijlocul cărora tragedia e la ea acasă. O expunere a spectatorului, care vine la pachet cu expunerea actorilor, nimic nu rămâne ascuns privirii, deși, repet, clar-obscurul dictează atmosfera. Corul și Medeea rămân (aproape) tot timpul pe scenă, celelalte personaje vin și pleacă, în funcție de cum le dictează momentul. Mă așteptam la mai multă dinamică, la un ritm mai alert, din moment ce totul se desfășoară în nici 24 de ore. Dacă s-a vrut obținerea impresiei de dilatare a timpului, ei bine, din punctul meu de vedere, departe de tot de acest efect ce se întâmplă în scenă. Dacă Medeea – jucată magistral de Andreea Grămoșteanu, aici sunt în asentimentul lui Vlad Massaci, nu exista altă actriță a momentului mai potrivită pentru acest rol – este vulcanică și cea care poartă/duce povestea mai departe, toți ceilalți par de multe ori în plus. Am încercat să-mi explic această senzație și am găsit-o în diferența prea mare de atitudine față de rol, de asumare a identității personajului până la capăt. După prima jumătate de oră mi-a devenit foarte clar că spectacolul putea fi un monolog, și poate că atunci ar fi câștigat în nuanțe și profunzimi. Existau o mulțime de posibilități de rezolvare a dialogurilor cu celelalte personaje (montările hibride, cu filmări live conservau ideea lui Power de transformare a tragediei în știre de prime time) care ar fi fost în favoarea monologului.

Un spectacol din care lipsește muzica, singurele sunete care se aud fiind cele de tunet și ale ploii. Un spectacol gândit ca un (lung) poem teatral, dar care a pierdut din profunzimea mesajului original, cel al lui Euripide, pentru că ceva n-a funcționat cum trebuie. M-aș bucura să aflu că vor fi spectatori care vor căuta curioși textul original, cel scris de Euripide. Poate că așa Medeea va reuși să fie înțeleasă. Nu iertată, ci înțeleasă.