Snoavele din colţul blocului

La douăzeci de ani de la debut, Teodor Hossu – Longin recidivează cu „Crima și alte povestiri”, la care adaugă alte proze scurte grupate sub ațâțătorul „13, cu noroc”. În timp, trâmbe de fum de tutun și diluvii de alcool, schițele sale s-au fezandat, prinzând gustul statornic al valorii literare. Cu toate că un personaj zice că mobilele și cărțile sunt simboluri strâmbe ale iubirii noastre pentru efemer, Hossu – Longin izbutește să-și izbăvească opera de ruşinea uitării. Prospețimea și aerul sufocant de realitate au mai multe cauze.

Autorul a lucrat intens şi timp de mulţi ani la variate tipuri de emisiuni şi pentru multe televiziuni, iar asta se simte în scris. Transfocalizează după bunul plac acţiunea, modulează din planuri şi unghiuri povestea pe care o pune pe tarabă aşa cum vrea. Încadratura propune uneori imagini cu inducţie alegorică:

„Privirea i se tulbură, capul începu să-i vâjâie puternic și abia apucă să se sprijine de colțul mesei, ca să nu se prăbușească la pământ. Glasul din telefon se îndepărta din ce în ce mai mult, iar icoanele, toate, începuseră să plângă” („Părintele”)

Întâmplările se petrec, în mare parte, în umbra tencuielii blocurilor comuniste care împrăștie damful abandonului şi parcă-n fiecare scară e scrijelit biruitorul „Nu puteţi voi zugrăvi ce a construit Ceauşescu…”. Cadru cu cadru, povestioarele se derulează filmic, menținând astfel cititorul într-o tensiune artistică favorabilă lecturii de cursă lungă. Însă aceasta nu este singura sursă a plăcerii cititului.

Subiectele sunt ordinare, aparent la îndemână, iar Teodor Hossu – Longin îşi tipizează personajele cu migală, acordându-le doar acele trăsături care le fixează într-o categorie. Era singura cale, de altfel, schiţa impunând, prin concizia definitorie, rigoare în definirea personajului literar. Naraţiunile sunt variaţiuni pe teme date. Eroii schiţelor sunt eroi tocmai pentru că interpretează arii celebre dintr-un opis al viciilor. Într-o paradă funambulescă trec exemplare oricând multiplicabile, indivizi etern circumstanţiali: veleitarul, amorezatul, beţivul, scriitorul, alienatul, asistatul social, beţivanul, vânătorul de moştenire, copilul inocent, taximetristul nesimţit, copilul visător, copilul de bani gata, beţivani, poetul (oh!, poetul!…), scriitorul, emigrantul român, flecarul român, beţivan.

Odată clasificate, personajele intră degrabă în toiul întâmplărilor cuplate, întâmplător ori nu, la rezervoarele păcatelor capitale. Preocupat îndeosebi de construcţie, autorul vine cu finaluri neprevăzute, de efect, ca în „Doctorul”, cu turnură gravă de situaţie, „Crima”, de un suspans progresiv, sau cu un imn al balastului social, ca în „Ştefana”; alte proze urbane nu au însă un deznodământ ataşat, semn că atenţia a fost îndreptată asupra subiectului şi edificiului beletristic. În volum sunt şi miniaturi unde cititorul e lăsat în mod deliberat să orbecăie mult şi bine prin bezna oniricului („Înainte”) sau altele în care fantasticul miroase greu, halucinant şi demodat, sugerând vag un fel de „La ţigănci” în buclă:

„Lumea trecea prin spate și-mi călca umbra în picioare, ca și cum ea n-ar fi existat. Urmele pașilor mi se imprimau pe piept, pe mâini, pe față, ca într-un lut primordial. Mi se făcuse rău și gura îmi era plină de fiere. Toți săreau pe umbra ficatului meu și începusem să scuip sânge amestecat cu un lichid verde, care dispărea imediat cum atingea trotuarul. Dansul nebunesc al necunoscuților îngeri negri continua, dar de data asta picioarele începuseră să mă lovească. M-am întors și chiar înainte să primesc un șut în plină figură am observat că umbra se refugiase pe peretele de lângă mine. Fugise. Mă părăsise” („Iluzia”)

Pagini avizate sunt rezervate omului de televiziune („Pacoste”) tăbăcit de mizeriile ştirilor de la ora 17, omului de radio („Emisia”) martirizat absurd, pe nedrept, şi scriitorului („Chipuri” şi mai ales „Poetul”, sarcasm biciuitor, eşantion de dihonie între „confraţi”).

O virtute a scriitorului este că se mărgineşte la relatare, cum afirmam, şi păstrează limita de discreţie faţă de personajele pe care le-ar putea orienta spre mântuire cu o busolă morală. Lumeşti, prea lumeşti, personajele sale vicioase alcătuiesc o colecție de ratări de-un răsunător anonimat. Câteodată, luzării săi predilecţi („Bubu”, „Lovitura”) au licăriri de căinţă, ceea ce face să se cauţioneze singuri în tentativa de a se feri de eşecul inevitabil:

„Avea nevoie să mai fie cineva lângă el, care să-l înțeleagă. Și alcoolul era foarte bun, însă era un prieten prea tăcut. Niciodată nu l sfătuise cum să se descurce. Îl făcea să se simtă mai bine, e adevărat, dar soluțiile trebuia să le găsească întotdeauna singur. Acum îi trebuia un sfat” („Povestitorii. Întotdeauna va veni toamna”)

Autorul adună în volumul de faţă povestioare de originalitate cuceritoare; evitând să arate barbaria resemnării omeneşti, el alege să îndulcească duritatea cazurilor prin tot soiul de expediente – umor (negru, în parte), ironie -, deşi foloseşte un limbaj frust, adesea golănesc, de cartier. Naraţiunile sale (aducând pe undeva cu cele grupate de Florin Iaru în „Sînii verzi”) sunt snoave orăşeneşti în care ia peste picior mai toate păcatele.

Un personaj (scriitor) caută puterea de a recunoaşte că albul paginii îl sperie şi recunoaşte că nu poate trece de frica de ridicol („Fluturele”). Un altul, tot scriitor, are intenţia de a menţiona în teza sa de doctorat că

„Autorii noștri de seamă n‑au reușit încă să se desprindă de influența cotidianului, de viața de zi cu zi. Cu siguranță au talent, idei, verb excepțional, sunt prolifici, dar n‑au demonstrat că pot fi Doctor Jekyll și Mister Hyde, în sensul creator al cuvântului. Într‑un fel sau altul, îi regăsim pe fiecare în scriitura lor” („Chipuri”).

Teodor Hossu – Longin nu a reuşit să se desprindă de cotidian din motivul că nu a vrut. Îndreaptă realitatea nu doar cu scrisul, ci şi cu fapta şi vorba, caz în care talentul nu mai contează deloc, ci doar principiile juste. Valoarea morală. Obrazul sau, cum spunea în limbaj de cartier unul dintre reputaţii mei profesori de la Facultatea de Filosofie, „parbrizul”.

13, cu noroc. Crima și alte povestiri de Teodor Hossu-Longin