Manifestul despre singurătate al noii generații

Orbirea nu e singura tară care afectează societatea contemporană, generând disfuncționalități majore. Dar e cea mai evidentă. Poate că în această evidență rezidă și incapacitatea de a găsi cauzele acestei pandemii, iar neînlăturarea cauzei provoacă perpetuarea bolii. De aici aș începe cu Orbii lui Botond Nagy de la Teatrul maghiar de Stat Cluj.

Piscina încadrată într-un decor rece și claustrant „populată” de o mână de indivizi, unii mai orbi decât alții. Cadrul m-a trimis direct în lumea anilor ´20 – ´30, în vremea când decandența devenise literă de lege și tipar al vieții cotidiene pentru cei din clasa superioasă a societății. E drept, nici cei din clasele inferioare nu erau feriți de promiscuitate și depravare, numai că acolo vorbim de cu totul alte manifestări sociale. Și dacă tot am rămas pierdută în lumea petrecerilor fastuoase ale anilor furioși ai secolului trecut, atunci și personajele mi le-am decupat tot din literatura vremurilor. Dar… le-am împrumutat și seturi de (non)valori specifice generațiilor următoare. Probabil că aici devine (re)activă și o matrice a formării mele intelectuale, căci altfel n-aș mai putea găsi locuri comune între lumi ce apr atât de diferite, dar în fapt atât de asemănătoare. Evident că piscina și întrg decorul devine loc comun pentru cei care frecventează cluburile unde se aruncă milioane în fiecare noapte pe druguri și băuturi și unde te poți simți celebru pentru câteva secunde.

Botond Nagy a luat cinci texte diferite, scrise de tot atâția autori și le-a dat un singur cadru scenic. De unde se deduce că despre singurătate (aleg drept sinonim pentru orbire singurătatea) se poate vorbi în multe moduri, i se pot găsi o mulțime de forme (anti)sociale, atâta timp cât conștientizăm că prezența ei este din ce în ce mai distructivă. Formele actuale de autism de care ne tot plângem sunt prelungiri ale acestei singurătăți care riscă să devină patologică. Regizorul a ales să lase decupate textele, translarea de la un moment la altul realizându-se prin tăieri bruște, cu ajutorul muzicii și momentelor coregrafice, accentul căzând pe construcția metaforică Totul spectacolul devine o metaforă. Suprimarea bruscă a dialogului și comunicării dintre personaje își găsește rostul în dorința lui Nagy de a ne da seama că, de fapt, vorbim de o multitudine de singurătăți, fiecare cu o altă cauză; da, nici măcar în singurătatea aceea mare și acaparantă omul nu se regăsește cu omul. Nu există vecinătăți (bune) în această realitate sufocantă. Și, cu toate acestea, eu am resimțit lipsa unui reper, unui cadru în interiorul căruia oamenii și poveștile lor să evolueze. Da, oamenii aceia sunt foarte singuri, atât de conștienți de propria lor singurătate, încât se autodistrug cu bună știință, numai că … ei încă mai au o urmă de sociabilitate. Singurătățile lor devin manifeste, vizibile în spațiul social, acolo unde neputințele personale capătă proporții catastrofice. Poate de aici și senzația că nu a existat un continuum între momente, ci o fragmentare care n-a servit prea bine întregului spectacol. Regresul la nivel de boală cred că este una din trăsăturile pe care Botond Nagy le-a vrut evidențiate cu orice preț. Numai că el a ales varianta individuală: a luat fiecare personaj în parte și i-a dat un moment distinct în care singurătatea/orbirea să atingă cotele maxime, restul personajele căpătând rol de gros plan. Doar că… în realitate, de multe ori, lucrurile stau invers. Oamenii se simt singuri, striviți de propia lor izolare, tocmai pentru că în fața lor există un zid format din oameni care-și unesc neputințele. De aceea, astăzi sunt foarte greu de anihilat efectele negative ale dependențelor de orice fel, pentru că în spatele acestora stau n+1 frici și neputințe individuale, dacă te apuci să elimini doar una singură e prea puțin; iar pe toate n-ai cum să le elimini. În toată această mare metaforă sunt multe momente inegale din punct de vedete artistic, unii actori se simt bine în rol, alții accentuează prea mult pe partea de ireal, așa se face că devine prea evidentă convenția teatrală în momente când n-ar trebui.

Singurul (sau aproape singurul) moment în care cei 13+1 devin un tot scial este scena în care se stau cu toții în fața unei mese pentru a face o liniuță. Foarte bine decupat momentul în sine, fiecare personaj își aduce în fața spectatorilor spaimele, frustrările și nevoile care se cer imperios satisfăcute, singurul izolat în toată această mininarațiune fiind „copilul”. Cu un fundal sonor care i-a ajutat mult în construcție, momentul mi-ar fi plăcut să aibă un cu totul alt timp în toată montarea (cumva, l-aș fi plasat fie mai spre final, fie mai spre început, dar aici e doar o viziune personală pe care n-o detaliez acum) sau, cel puțin, o altă continuare. Dezarticularea timpilor personali, anularea timpului prezent prin accentuarea greșelilor trecutului și incapcitatea de a înțelege ratările celor de dinaintea noastră le-aș fi vrut mai bine aduse în scenă, le-aș fi vrut „prezente”, pentru că doar așa putem înțelege dimensiunea catastrofică a orbirii care ne copleșește cu totul.

Orbirea este semn de regres personal într-o lume în care ni se cere să evoluăm în primul rând social(mente). Că suntem sau nu pregătiți pentru o astfel de asumare a timpului prezent, e de discutat aici. Pentru mine orbirea despre care a ales Botond Nagy să vorbească are și alte conotații decât cele la care s-a gândit el, poate de aici și senzația că spectacolul suferă de o dublă carență: pe de o parte, mi s-a părut prea lung (finalul este un pic diluat, personal am avut senzația că spectacolul trebuia să se oprească la unul din momentele de grup anterioare ultimelor scene – petrecerea din care nimeni nu mai vroia să iasă); pe de altă parte, mi s-a părut prea scurt – am rămas cu senzația că ar mai fi multe de spus despre relația dintre singurătate și orbire. Și cu toate aceste lipsuri, recomand Orbii lui Botond Nagy. Veți vedea un Balázs Bodolai constant și care-și duce personajul foarte bine de la un capăt la altul al spectacolului, un Gábor Viola care este în rol, efectiv își savurează fiecare picătură de evoluție scenică, o Emőke Kató care nu-și iese din rol, orice-ar fi… Cred că n-o să ieșiți copleșiți de singurătate, ci doar un pic mai conștienți de faptul că a te simți singur într-o mare de oameni nu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla, dar a nu-ți înțelege/accepta singurătatea da.