Simon. Miros de mare și de miere

„Mergea pe malul mării, întruchipare vie a dansului…” Ludmila Ulițkaia

„Ea a tras ușurel de fus. Firul legat de glezna lui s-a rupt și s-a împrăștiat într-o mulțime de scântei strălucitoare, care, prinse de valul care se retrăgea, au licărit scurt, apoi s-au topit în adâncul fără întoarcere al mării, dar asta Simon n-a mai văzut.” Narine Abgarian

Narine Angarian rămâne, la fel ca Ludmila Ulițkaia în Medeea și copiii ei, un bun observator al locurilor vechi, unde oamenii au simplitatea și asprimea țărmurilor de mare.

În Berd, toată lumea știe totul despre toată lumea, iar secretele de familie se țin greu. Superstițiile sunt transmise din generație în generație — la tinerețe sunt considerate povești și se face haz pe seama lor, dar, pe măsură ce trece timpul, apare tentația de a crea legături între lucruri. Explicațiile de tipul cauză-efect sunt urmărite și interdicțiile respectate, de dragul unor duhuri. Toate cele ale vieții sunt acceptate așa cum vin, fără multe întrebări:

„când vedea câinele ridicându-și capul și adulmecând neliniștit aerul, se grăbea să strângă rufele întinse la uscat, fără nici cea mai mică îndoială că o să plouă. Dacă-i poposeau ochii în gol pe un obiect oarecare, așternea pe dată o față de masă curată și, după ce controla proviziile din cămară, se apuca să macine cafea — doar nu e un secret pentru nimeni că privirea în gol înseamnă oaspeți neașteptați. Când cineva pleca la drum, îi punea întotdeauna în bagaj o bocceluță cu un pumn de pământ din grădină, ca să se întoarcă acasă cu bine. Nu dădea niciodată usturoiul din mână în mână, fiindcă asta putea dăuna sănătății celui care i-l ceruse. Nu făcea curat seara ca să nu deranjeze duhurile casei — credea sincer în ele și le lasă mereu câte o tratație pe o farfurioară, de pildă caramele, neapărat cu ambalajul desfăcut, dar nu scos de tot, ușurându-le astfel treaba și în același timp respectând dorința duhurilor: dacă o să vrea, o să se servească — mai departe, e treaba lor.” (p. 14)

Casa este un simbol al familiei. Simon se pricepe să repare casele vechi din Berd, să le redea personalitatea. Casele de pe Strada Livezii, Strada de Jos și cele de pe Strada Păcii au fiecare povestea ei, cu momente de fericire, puține, cu epoci întregi de nenorocire.

Casa Văduvei Silvia are un balcon din care se vede toată valea Berdului. Din acest loc, dimineața sau seara, în momente de răgaz, când se lasă liniștea, se simte briza unei mări invizibile, aceea despre care se spune că poate fi văzută la venirea pe lume și la plecarea din ea. Dintr-un balcon cu fotoliu și amintiri, într-o vară care devine indiană, cineva spune povestea:

„Vara indiană s-a prelungit până la sfârșitul lui octombrie. În ultimele zile aproape c-ai fi zis că-i august — cu răsărituri strălucitoare, cu amiezi fierbinți și apusuri nostalgice. Dacă n-ar fi fost coroanele aurii ale copacilor și pânzele de păianjen care brăzdau cu o rețea de riduri chipul neted al zilei, ai fi putut crede că toamna e încă departe.” (p. 92)

Descrierile au propriul ritm care îngăduie timpului să se desfășoare netulburat între diverse anotimpuri. Singurătatea nu e golită de sens, dimpotrivă, e starea ideală de contemplație.

Privind coroanele copacilor tomnatici și pânzele de păianjen, omul înțelege că tot ce i se întâmplă, nesemnificativ prin raportare la marea poveste a lumii, totul așadar e în firea lucrurilor, are noimă și frumusețe.

„Dacă vremea permitea, își bea cafeaua de seară pe balconul dormitorului părintesc. Privea neîntrerupt linia orizontului, care se colora treptat din auriu puternic în albastru șters. Cânta un grangur, întrerupându-și fluieratul monoton cu câte un tril blând-întrebător, care-ți mergea la inimă. Ia te uită! se minuna Silvia. Îi ascult cântecul de-o viață și nu mă pot sătura.” (p. 41)

Casa Silviei are arhitectură tradițională. Oamenii nu își dau seama, dacă nu sunt ajutați, să înțeleagă cât de frumoasă este simplitatea construcțiilor vechi. Simon aduce cu el desene și hărți, ar fi putut ajunge arhitect, rămâne un simplu meșter, om cumsecade și bărbat cuceritor. Principala trăsătură a lui Simon este însă alta: el vede frumusețea pretutindeni, în oameni, în casele pe care le repară cu migală, într-un cântec sau într-un parfum, într-un șirag de mărgele și le dezvăluie femeilor din viața lui un alt mod de a privi lucrurile:

„Odată, i-a adus o mapă cu schițe și desene și, împrăștiindu-le pe masa din bucătărie, a început să-i povestească cum ar fi vrut el să vadă Berdul. Îl supăra orice noutate și dorința oamenilor de a-și reconstrui casele în stilul la modă, câtuși de puțin solid: o cutie pătrată, fără suflet, cu tencuială groasă și acoperiș de ardezie.

— Nu degeaba lăsau bunicii noștri zidăria la vedere. În primul rând, piatra trebuie să respire, ca să se umple cu aer, apărând construcția de căldură vara și de frig iarna. Mă înțelegi? se grăbea el, înlocuind un desen cu altul și trecându-și degetul peste colțurile înalte ale acoperișurilor și ale zidăriei granulate a pereților.

— Înțeleg, sigur, a aprobat ea din cap. Și în al doilea rând?

— În al doilea rând, pur și simplu așa e frumos. Verande îmbrăcate în viță-de-vie, balcoane din lemn cu sticlă, stâlpi de lemn sculptați sprijinind tavanele… Dar podelele de scânduri vopsite? Uite ce minune e în holul tău: pereți albi ca zăpada, podea de lemn de culoarea cafelei cu lapte și tavan azuriu. E un stil aproape mediteranean, redus de locuitorii satelor la o simplitate uluitoare, suficientă în sine!

Silvia s-a smuls din contemplarea următorului desen și a aruncat o privire cercetătoare prin bucătărie, studiind cu atenție fiecare amănunt al interiorului, de la dulapul mare, în care-și ținea oalele și tigăile, până la bufetul cu pereți groși de lemn, plin cu veselă de tot felul.

— Chiar că-i frumos, a recunoscut ea. Cum de nu am observat până acum? Îți mulțumesc că mi-ai explicat, Simon-djan.” (p. 81)

Romanul are o construcție ingenioasă, care se dezvăluie treptat, pe măsură ce se sunt înregistrate istorii de familie. Două personaje creează legături între personaje, Simon și Sașia Vardanuș. Portretele personajelor oscilează între veridic și pitoresc.

Sașia e un fel de versiune feminină a prințului Mîșkin. Bunătatea ei o face să le vină în ajutor celor neajutorați. Are vocație de salvator, femeie blajină, lipsită de inteligența comună, dăruită însă cu un simț aparte al lucrurilor supranaturale. Observațiile ei reușesc să trezească uimirea. Nu se îndură să povestească altora visele rele, coșmarurile, care au legătură cu cei apropiați, crezând că se vor împlini. Chiar nespuse, aceste vise se împlinesc. Sașia nu plânge niciodată pentru ea.

„Oamenii o iubeau și le era milă de ea, dar în același timp se țineau departe — o natură evident infantilă, ea deranja cu curiozitatea și insistențele ei excesive. Strabismul, abia observat în copilărie, se accentuase cu vârsta și pe la spate, când nu auzea mama ei, oamenii o numeau sașia. Cu timpul, porecla s-a lipit de ea, transformând-o pe biata Vardo cea mică în Sașia Vardanuș. Nu era însă în această adresare nici cea mai mică dorință de a jigni sau a umili, ci doar o afirmare rurală sinceră a unui fapt incontestabil. Eliza se întreba câteodată de ce între mărginirea și defectul fizic al lui Vardanuș oamenii îl aleseseră pe cel din urmă, că doar teoretic era mai simplu și mai ușor s-o numești pe Vardanuș prostuță — dar nu găsea răspuns.” (pp. 140-141)

Dacă Sașia întruchipează bunătatea pură, bunica Susannei are o răutate imposibil de explicat. Ambele personaje au o fibră nepământeană. În fiecare noapte, bunica își blesteamă nora, pe îndelete, neostoit, temeinic. Intensitatea trăirilor negative este impresionantă.

De altfel, multe dintre personajele feminine ale romanului pot fi încadrate în categoria straniului. Văduva Silvia nu e văduvă, dar primește acest supranume ca semn de validare socială.

„Din ziua aceea au început oamenii s-o numească pe Silvia — în absența ei, dar și în față, văduvă. Își subliniau astfel atitudinea față de fostul ei soț, pe care-l șterseseră de pe lista oamenilor odată pentru totdeauna. Altfel decât Văduvă Silvia nu i s-a mai spus nicicând.” (p. 96)

Simon iubește mai multe femei, reușind să fie în viața lor sentimentală cea mai importantă prezență.

Tema căsniciei este un laitmotiv al romanului. O tânără se mărită doar pentru că își dorește foarte mult să îmbrace o splendidă rochie de mireasă, primind astfel, în egală măsură, admirația și invidia localnicilor. Alta se mărită cu un bărbat care se dovedește un monstru: soțul o închide, sănătoasă fiind, într-un spital de boli mintale și îi ia custodia copilului, declarând-o iresponsabilă. Mama și fiica se vor reîntâlni și (re)cunoaște după mulți ani, printr-o întâmplare sau, dacă întâmplare nu există, prin voința destinului.

Singura femeie pe care n-o iubește Simon îi devine soție. Melania are maniera ei de a se răzbuna pe infidelitatea lui Simon. Nu poate trăi fără el, așa simte, dar poate să-i reproșeze zgomotos, în scandaluri de pomină, toate aventurile extraconjugale.

Relația dintre spațiul public și cel privat reflectă mentalitatea specifică locului. Când Sofia rămâne însărcinată cu un alt bărbat, conținutul telegramei trimise soțului plecat la muncă în altă țară devine imediat publică.

În absența bărbatului ei, Sofia, cea fără copii, rămâne însărcinată. Melania, soția lui Simon, vine să-i ceară socoteală amantei, care, știind că rivala sa va apărea negreșit, o așteaptă cu o prăjitură.

„A doua zi dimineață, în casă Sofiei s-a înființat supărată Melania, cu intenția de a lămuri lucrurile. Sofia aștepta această vizită, așa că, trezindu-se devreme, după ce a scăpat de primele accese de greață, a făcut rapid un aluat și a copt o prăjitură. Privindu-și musafira nepoftită pe verandă (aceasta refuzase să intre în casă) și încredințând-o că nu are niciun fel de pretenții de la Simon și că (dacă duce sarcina la termen) face copilul exclusiv pentru ea, i-a dat o roată de prăjitură cu nuci și a condus-o la scară. Melania, convinsă că și această sarcină se va termina cu un avort, abia la poartă și-a dat seama că pleacă strângând la piept un pachet cu prăjitură făcută de mâinile celeilalte.” (p. 201)

Sofia aruncă pachetul cu prăjituri, dar Sașia Vardanuș îl prinde de îndată (Vardanuș apare mereu când e nevoie de ajutor) și, la scurt timp, stau amândouă la o cafea cu prăjituri. Melania îi cere lui Vardanuș rețeta și recunoaște că prăjitura rivalei sale este delicioasă:

„— Gustă, o să-ți placă, i-a zis ea cu gura plină.

Aceasta s-a așezat și a luat fără chef o bucățică de prăjitură, remarcându-i cu ciudă gustul excelent.

— Ce pune în ea? Cardamom? Și, parcă, și cuișoare?

— Nici una, nici alta. Călește făina pentru umplutură până devine aurie. Prăjește nucile, dar asta știi și tu.

— E bună, a oftat Melania, terminând de mâncat.” (pp. 204-205)

Conflictul dintre Simon și Benjamin, soțul Sofiei, se atenuează cu niște zile de detenție. Ambii sunt închiși, unul pentru că ar fi traversat strada prin loc nepermis, al doilea pentru ofensă adusă autorității. Cei doi stau în celule alăturate și primesc vizita nevestelor, care-i țin la curent cu întâmplările de acasă. Până la urmă, lucrurile se rezolvă de la sine, fără să mai sufere nimeni.

Iubirea este tema preferată a lui Narine Abgarian. Iubirea în toate nuanțele ei, dar mai ales ca binecuvântare care ia forma grijii față de omul drag, alinare prin așezare alături, aici o mamă și o fiică. Detaliul preferat — baticul cu parfum care îi amintește mamei de normalitate:

„În ultima lună, când a devenit limpede că pe mama ei nu mai putea s-o ajute nimic și că avea să se stingă încetișor, Silvia o spăla aici [în camera luminoasă], folosind ligheanul mare de tablă în care spăla așternuturile. Ștergea trupul slăbit al mamei cu prosopul, îi tăia unghiile, o îmbrăca în haine curate, îi pieptăna părul rar și i-l usca cu föhnul. Îi punea invariabil baticul de mătase preferat, parfumându-l ușor înainte. Mama ridica bărbia înduioșător, ca un copil, și întindea gâtul, ca să-i fie mai ușor să-i lege baticul, și zâmbea recunoscătoare. Deja nu mai putea să vorbească, cel mai adesea, amețită de medicamente, dormea, și atunci Silvia stătea întinsă lângă ea îndelung, mângâind-o pe mână, sau, lăsând ușa întredeschisă, ca să audă dacă se trezește, se ducea în camera de alături, unde, aprinzând televizorul cu sonorul dat foarte încet, se uita la vreun serial.

Seara, când soarele se rostogolea peste umărul lui Hali-Kar, o ducea pe bolnavă pe balcon. Aceasta stătea culcată pe sofa, acoperită cu o pătură călduroasă, iar Silvia, așezându-se la o măsuță minusculă, bea cafea. Dacă mama era mai binedispună, îi povestea noutăți sau îi citea de dragul ei O. Henry. Mama asculta cu ochii închiși, uneori zâmbea slab. Dacă obosea, își strangea degetele în pumn sau se încrunta ușor, și imediat Silvia își întrerupea supusă lectura. Și se lăsa așa o liniște, că se auzea cum jos, chiar pe fundul văii, susură râul de munte rece ca gheața. Silvia se miră de fiecare dată cât de brusc, parcă la o fluturare de baghetă, amețește zarva păsărilor. Parcă abia adineauri gângureau mulțumite niște rândunele și ciripeau certăreț niște vrăbii — și-acum se lăsa o liniște vâscoasă, ca la țară, densă și de nepătruns, ca malul mâlos al unei ape. După liniște, venea mirosul de mare. Se ridica din fundul văii și inunda parcă întreg spațiul văzut și nevăzut. Silvia credea că numai ea îl simte, dar odată mama ei murmurase, pe jumătate adormită: Miroase așa, că ți se pare că, dacă asculți, poți auzi pleoscăitul valurilor. A ce miroase? A mare.” (p. 42)

Sunt multe povești în cartea asta, iar naratorul, cedând din atribuțiile sale personajului, îl lasă pe Simon să spună cum au stat lucrurile. Nu știi, la început, cine are privilegiul relatării. La final însă, urmărind răsucirea unui fus al timpului, îți dai seama că glezna de care s-a desprins firul de aur al vieții, eliberând-o, a lui Simon este. Desprinderea este ușoară și luminoasă, ca o ultimă răsuflare.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

NARINE ABGARIAN s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Dalșe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent își împarte timpul între Armenia și Germania.

Las mai jos alte fragmente:

„Pe Susanna a mirat-o nu caracterul neașteptat al celor petrecute, și nici măcar ireversibilitatea lor.” (p. 259)

„Dinspre vale adia un vânticel blând, care-ți aducea pe buze un gust vag sărat, era de neînțeles de unde venea de fiecare dată acest vânt sărat, dacă pe meleagurile astea marea nu mai ajunsese de pe vremea marelui potop.

— Poate că străbunica avea dreptate, și chiar există doar că n-o vedem noi? a întrebat gânditoare Melania, mai mult pentru sine decât pentru Sașia Vardanuș.

— Dacă n-o vedem, nu înseamnă că nu e! a ridicat din umeri Vardanuș, apucând de codiță căpșuni coapte și lucioase din castron și punându-le pe farfuria Melaniei.

— De unde știi despre ce vorbesc?

— Despre mare, ce altceva?

Melaniei i s-a tăiat respirația. Doar nu s-o pricepe musafira ei să citească gândurile.” (pp. 203-204)

„Se auzise, și înțelesese că discuția de la suflet la suflet nu ajută, ci doar îți tulbură inima și mai tare.” (p. 105)

„Mirosul de mare era atât de pătrunzător, încât Văduva Silvia s-a trezit cu senzația că valurile se sparg chiar sub ferestrele ei. S-a întors pe o parte, și-a îndoit picioarele, acoperindu-se bine cu pătura, și a stat așa câteva minute, cu ochii deschiși, respirând adânc, cu tot pieptul. Ferestruica, cedând în fața vântului sticlos de iarnă, se deschisese și lăsa să pătrundă în casă mirosul sărat al ravenei înghețate. Acesta gonea prin camere ca un câine mare și bezmetic, lovindu-se cu capul de tocurile ușilor, rămânând captiv pe sub sofa și fotolii, încurcându-se în draperiile grele, luptându-se cu franjurii pernelor de pe pat. Silvia îi asculta zarva, zâmbind cu blândețe — e bine.” (p. 12)

„Nu mai avea de ce să respire; a alunecat pe podea, căzând în nesimțire și gândindu-se cu recunoștință că moare. Dar glasul care plutea deasupra ei n-a lăsat-o. El i-a alungat durerea din suflet, i-a spălat fiecare cotlon până a lucit ca un pahar de cristal, a luminat-o cu strălucirea lui tăcută și ocrotitoare. A ajutat-o să se ridice, i-a îndreptat rochia, i-a șters lacrimile cu un gest din uitata din copilărie și, împingând-o ușor în spinare, a binecuvântat-o — pleacă. Lasă-i pe toți — și trăiește. Ceea ce Eliza a și făcut.” (p. 173)

„Și nu erau în tăcerea asta nici neliniști ale dragostei, nici teama de a încălca spațiul personal al celuilalt, ci doar coexistența uimitor de gingașă și de armonioasă a două lumi separate, dar înrudite. Cu timpul ea a învățat să-i ghicească starea de spirit după mers, iar el o prevedea cu ușurință pe a ei după cum îi ieșea în întâmpinare și-l saluta.” (p. 80)

Simon de Narine Abgarian