Sentimentul recunoştinţei şi fântânile fermecate. Despre „Suntem îndeajuns de inteligenţi pentru a înţelege inteligenţa animalelor?”.

După Bonobo şi ateul, De Waal surprinde şi uimeşte din nou publicul român prin intermediul unei a doua traduceri, apărută tot la Editura Humanitas. Suntem îndejuns de inteligenţi pentru a înţelege inteligenţa animalelor? pare, ca să fiu sincer, o carte scrisă la nervi, o carte scrisă din exasperare, o exasperare care se diluează însă subtil în fiecare pagină şi se filtrează prin ochii etologului delicat şi încercat, trecut temeinc şi prin cultura umanistă a lumii. La un prim nivel, cartea poate fi citită pur şi simplu ca un documentar BBC, cu gura căscată. Densitatea incredibilă de exemple şi studii pe care De Waal le prezintă (sunt realmente câteva sute) pentru a ilustra ceea ce el cunoaşte şi observă zilnic de decenii, şi anume polimorfismul şi polivalenţa spectaculoase ale lumii adesea inteligente a animalelor, arată o dorinţă, mai mult sau mai puţin conştientă, de a lichida această falsă problemă şi de a deplasa modul de a purta o discuţie care ar trebui să fie esenţială pentru a ne înţelege locul şi importanţa în lume. A nu se înţelege că de Waal intră într-o discuţie de tipul „ba da, ba nu” cu cei care susţin superioritatea omului faţă de orice altă formă de viaţă. Demersul lui este mult mai nuanţat. Etologul olandez arată că acest mod de a pune problema poate fi întotdeauna justificat cumva, dar că el şi-a atins limitele, e depăşit, e un mod steril al speciei noastre – absolut spectaculoase şi unice, nimic de spus – de a se regăsi doar pe sine acolo unde ar putea găsi fabuloase complexităţi. Argumentările nesfârşite despre unicitatea (un truism, până la urmă) şi superioritatea fiinţei umane nu sunt decât reflexul tendinţei noastre (în mod ironic, împărtăşite cu alte primate) de a alcătui şi de a confirma ierarhii. Cultura occidentală a fost întotdeauna antropocentrică, iar asta ne condiţionează adânc reflexele cognitive şi de modelare a lumii. Poate că lucrul este de înţeles, în fond orice specie (mai ales una profund cognitivă) modelează realitatea din punctul ei de vedere, dar, cum suntem şi o specie critică, putem vedea dacă acest fel de a vedea lucrurile nu are cumva limite serioase.

Pentru De Waal, orice specie este infinit de complexă. Chiar şi lumea săracă a căpuşei, studiată acum mai bine de un secol de Uexküll, poate fi văzută ca fiind infinit de complexă şi inepuizabilă. O fântână fermecată, ca să folosim expresia sensibilă şi de impact pe care o preferă autorul. A privi orice specie şi a-i judeca complexitatea şi frumuseţea după ce are specific (şi, da, numai omul are privilegiul ăsta) înseamnă cu adevărat a respecta diversitatea şi pluralismul fabulos ale naturii. Foarte interesante sunt conceptele de antropomorfizare şi de antroponegare. Astfel, relaţia noastră cu animalele (incluzând aici felul în care le observăm sau le înţelegem) este marcată de translatarea mai mult sau mai puţin conştientă a unor comportamente şi tipare umane asupra lor, fie de refuzul obstinat al acestora. De Waal este însă mult mai nuanţat. După părerea lui, antropomorifizarea este justificată acolo unde chiar avem de-a face cu trăsături comportamentale care se regăsesc şi la om şi nu este justificată în celelalte cazuri. La celălalt capăt al spectrului atitudinilor, antroponegarea este dorinţa de a nu vedea trăsăturile umane nicăieri unde ele apar, dorinţa de a menţine cu orice preţ un hiatus, o prăpastie de netrecut între om şi restul lumii animale. Aceasta, crede De Waal, este o relaţie nevrotică şi nejustificată cu lumea vie. Mai mult, ea este de neînţeles într-un cadru evoluţionist. Dacă ideea periculoasă a lui Darwin continuă să tulbure spiritele la multe decenii după ce biologia evoluţionistă a depăşit cadrul strict darwinist, asta se întâmplă pentru că principala ei implicaţie, continuitatea şi omogenitatea în diversitate a lumii vii, nu a fost încă digerată şi acceptată în totalitate. Viziunile teologic-creaţioniste sunt, după cum susţineam în altă parte[1], viziuni descendente asupra realităţii, în sensul că principiul aflat sus, iar sus e mai degrabă o dimensiune a spaţiului axiologic şi mental decât una fizică, susţin, irigă, in-formează şi justifică ceea ce este jos. Teologiile pot fi infinit de comprehensive în raport cu „lumea faptelor” (deşi, după părerea mea, nu sunt), pentru că valoarea adaptativă a unei teologii stă tocmai în capacitatea de a negocia infinit cu ele şi de a le valoriza şi interpreta într-un anumit cadru. Abordarea evoluţionistă nu doar permite, ci chiar reclamă o abordare ascendentă a înţelegerii lumii vii. Evoluţia construieşte întotdeauna din structurile pe care le găseşte la îndemână, producând variaţie şi complexitate sporită, umplând toate nişele şi adaptând creator speciile la mediul lor. Această viziune face discuţia despre cât de specială este umanitatea superfluă pentru că nu există o bază a aprecierii acestei superiorităţi în afara unui cadru mental uman. Unicitatea omului devine un truism pentru că fiecare specie este unică. Abilităţile pe care le preţuim cel mai mult la om şi prin care el depăşeşte cu mult celelalte specii apar ca specializări, dar acesta este momentul să realizăm că există şi la alte forme de viaţă specializări care ne sunt inaccesibile (de exemplu, ecolocaţia). Asta nu înseamnă a susţine că animalele sunt superioare omului sau că omul le este inferior. Nu însemnă relativism sau confuzia criteriilor, înseamnă pur şi simplu a părăsi cadrul mental şi teoretic care permite punerea unor asemenea probleme. Dacă vom întreba într-un anumit fel şi dacă vom prezenta lucurile într-o anume lumină, omul va ajunge inevitabil la răspunsul că este superior tuturor speciilor. Desigur, asta ne va flata pe termen nelimitat. Costurile epistemice şi culturale sunt imense. A pune în faţa speciei vii şi infinit de complexe pe care o studiezi o oglindă în care să te vezi numai pe tine înseamnă totodată a obtura sau a ascunde în totalitate ceea ce, măcar declarativ, ai dori să cunoşti.

Cartea lui De Waal este spectaculoasă şi bucură cititorul dintr-un capăt într-altul. Citind-o, nu ştii dacă să admiri mai întâi spectaculosul studiilor prezentate, empatia profundă, civilitatea blândă sau rigoarea raţionamentelor. De Waal este un gânditor adânc şi discret, o minte scăpărătoare şi incomodă, un etolog pasionat care reuşeşte să se îndepărteze de uman tocmai pentru a-i suprinde un sens mai profund, mai larg şi mai vibrant. O bună alegere a Editurii Humanitas care, sper din suflet, va aduce publicului român şi alte titluri ale etologului.